duminică, 27 septembrie 2009

Crudă nestemată


Privea în depărtare cum focos, viaţa-i plutea pe apa mării, iar valurile furioase i-o-necau, lovind-o drastic de pietroaie.Vroia s-o cruţe, s-o ia înapoi, dar marea-i respingea dorinţa, mânioasă, şi parcă-n ciudă îi făcea, lovea mai tare viaţa-i sfărâmată. Nu-nţelegea de ce-i aşa neputincioasă, de ce-i rămâne numai să privească cum viaţa i se face bucăţele şi sâge-i curge din ale ei vene.Îi tot curg lacrimi, dar şi ele, la fel dispar în apa mării...cum ar putea să facă ea, să-i nimicească din putere?Gându-i e gol, mintea-i e moartă, ciudat cum fata, dintr-o dată, s-a pomenit fără voinţă, fără nimic, fără credinţă.Acum de ce nu-i vine-n ajutor Frumosul Făt, cu-al lui Cal Alb să-i pună capăt nenorocitei mări şi s-o golească?Nu vine, şi-l aşteaptă mititica, îl strigă dar el tot nu vine.
Aşa stătea ea resemnată, viaţa-i-se-ndepărta...O!Mare blestemată!Tu chiar nu vezi că-i piere răsuflarea?Nu vezi şi tu că-i moare vindecarea?
Ne-nduplecată eşti!S-a stins micuţa...Dar ce putea să fac-un pui de om, pe lâng-o mare-atât de furioasă?

vineri, 11 septembrie 2009

Mi-e frică de iubire


Frica...un element atât de ticălos.Îţi animă cele mai bizare simţăminte. Îţi răspândeşte în tot corpul emanaţii de ciudă, îţi nimiceşte ultima picătură de rezistenţă, de credinţă, de energie. Odată cu frica, gândul se dispersează în două direcţii: goană şi urlet.Şi pentru că cele două direcţii nu izbutesc să ajungă la un acord comun, iar lupta dintre ele devine atât de crâncenă, sursa care le dă voinţa cedează. Cedează şi tot ceea ce rămâne din tine este un fascicul din care nu mai porneşte nici o rază, nici o particulă.Pupilele îţi rămân aţintite spre un punct nevizibil, un punct imaginar, iar corpul se distanţeză de tine, pentru că eşti un laş.
Dar ce se întâmplă cu sufletul?În suflet zace iubirea.De ce nu luptă şi ea?De ce rămâne apatică în faţa fricii?Să nu fie ea oare măcar la fel de competentă ca frica?