Mi-ai dat tu, Doamne, apăsătoare soartă
şi straşnic sentiment, dar
nu deodată, ci m-ai lăsat întâi,
să beau pelinul ca pe suc de floare
şi-abia apoi
amarul tău aprins m-a cotropit.
Şi-acum caut în gol tot dulcele ce l-am pierdut,
Sau mi l-ai luat, sau mi l-au luat...
Nici eu, nici Tu nu cred că ştii.
Unde-mi e Doamne mierea
cu ale ei scântei îndrumătoare?
Se duc grăbite toate-acum, de parc-un fel de gravitaţie le-adună
Şi le pătrează undeva, unde nici raza ta n-ajunge.
Ce vrei de fapt?
Cum vrei s-ajung la tine,
dacă şi treapta de-nceput mi-o tai?
Nu ştii tu Doamne oare,
că numai c-un picior n-am cum s-alerg în depărtări?
vineri, 30 octombrie 2009
marți, 27 octombrie 2009
sâmbătă, 24 octombrie 2009
Se sting Veteranii!
Priveşte, copile, cum trec veteranii
În şiruri tăcute, bătrâni luptători
Se duc! Se topesc! Şi-odată cu anii
Dispar în neant, anonimi călători.
Se sting veteranii, lăsaţi în uitare,
Încet, în tăcere şi-n lacrimi se sting.
Şi nimeni nu-i plânge! Pe nimeni nu doare
Că mor veteranii! Nici ei nu mai plâng!
Priveşte-i! Mai mişcă! Mai sunt încă vii!
Şi-aşteaptă să sune... un ultim atac,
Căci astăzi sunt iarăşi în linia-ntâi
Şi-aşteaptă semnalul! Şi rabdă! Şi tac!
Priveşte-i trecând, resemnaţi spre vecie,
Păşind maiestuos, ca lumea să ştie
Că n-au cerşit, nu s-au plâns, n-au crâcnit!
Au luptat, au muncit, au tăcut... şi-au murit!
De-ai fost general sau simplu soldat
Pe front nu contează! Nu este o lege
Să-ţi apere gradul. Eşti doar un bărbat
În lupta cu moartea. Şi moartea n-alege!
Din est până-n vest, întregul pământ
Cu sângele lor în război l-au udat.
Cu trupuri uitate sub cruci de mormânt
Tot drumul Golgotei a fost jalonat!
Iar cei ce-au scăpat de cumplitul infern
La matcă întorşi au fost aşteptaţi
Potrivit obiceiului nostru etern
La Aiud, La Sighet, La Piteşti, La Galaţi.
De-aceea, copile, când trec veteranii
Cu feţele supte, ca de sfinţi bizantini
Opreşte-te-n loc, căci ei sunt titanii
Istoriei noastre! Şi lor să te-nchini!
Sunt candele sfinte! Cât pâlpaie încă
Mai dă-le onoruri! Aceşti oameni trişti
Ţi-au clădit viitorul în piatră şi-n stâncă
Şi-au murit pentru tine, ca tu să exişti!
Şi-acuma priveşte cum trec veteranii
În şiruri tăcute, eroi cerşetori!
Se duc! Se topesc! Şi-odată cu anii
Dispar în neant... inutili trecători!
Col. (r) Gheorghe Lăcătuşu
veteran de război
http://viorelciobanu.blogspot.com/
marți, 20 octombrie 2009
Miruna Lepuş - despre Eminescu
Un interviu frumos pe care îl veţi citi cu drag.
Miruna Lepuş. Născută în 1986, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale (2008) din cadrul Academiei de Studii Economice. Masterandă în Teoria şi Practica Editării, la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. A debutat cu volumul Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l (Ed. Vremea,2009), fiind cea mai tânără cercetătoare a operei lui Mihai Eminescu. Din 2008, lucrează la Editura Vremea.
Silviu Man (bookblog.ro): Miruna Lepuş, cât de mare este diferenţa dintre Eminescu, aşa cum îl vezi tu acum, şi Eminescu, aşa cum îl vedeai când ţi se preda la şcoală?
Miruna Lepuş: În şcoală, îl ştiam din cărţile romanţate de Eugen Lovinescu şi Cezar Petrescu, cu Mite, Bălăuca, Carmen Saeculare… Deci îl vedeam ca un pe poet îndrăgostit, neştiind nimic despre el în alt sens. Adică ştiam că a scris la Timpul, dar nu aveam idee ce, de ce, cine era în jurul lui… Apoi, după ce am terminat liceul, am început să aflu şi alte lucruri. Diferenţa constă în caracterul pe care bănuiesc că l-a avut Eminescu, în forţa lui intelectuală, în munca sa şi în dorinţa de a face ceva, în afară de poezie, care nu era neapărat cea mai importantă parte a vieţii sale. Mie, acum, mi se pare că Eminescu – jurnalistul trebuie să fie la fel de important, dacă nu chiar mai important decât Eminescu – poetul. Partea cu Eminescu = poetul a eclipsat restul personalităţii lui…
Silviu Man: Ai scris cartea special pentru tineri. Ce ar trebui să aflăm despre Eminescu, dincolo de imaginea aceasta oferită de programa din liceu – poeziile “ultimului mare poet romantic” însoţite de clasica poză cu papionul şi părul dat pe spate?
Miruna Lepuş: În primul rând, să aflăm ce a mai făcut pe lângă poezie… Şi după ce aflăm despre lucrurile acestea, să avem dorinţa de a face măcar a mia parte din ce a făcut el, adică de a ne implica.
Silviu Man: Ce înseamnă “a te implica”?
Miruna Lepuş: Uite, mie, de exemplu, după ce am citit articolele lui, am simţit nevoia de a face ceva. Nu ştiam ce, dar era o dorinţă de a face ceva care să schimbe măcar puţin în jurul meu. Prin articolele lui, Eminescu a schimbat probabil opiniile multora din vremea lui… Şi, trebuie ca, din generaţia noastră, să fie câţiva care să aibă dorinţa asta de a se schimba cu adevărat. Şi care să aibă puterea de a munci pentru ceva mai presus de mâncare şi televizor. Dacă omul ăsta, branşat la calculator şi televizor, nici măcar nu crede că ar putea face altceva, nici nu-i trece prin cap că poate să schimbe câte ceva în viaţa lui personală, să facă o schimbare minimă, e pierdut cu totul. Sunt mulţi care nu fac nimic pentru salvarea lor ca oameni, rămân în rutina serviciu-casă-serviciu… Dacă vezi cât a putut să sufere şi să lupte omul ăsta, Eminescu, poţi avea sentimentul de vinovăţie că nu faci nimic, că nu ai nici o idee care să te mişte din loc, că nu faci decât să vegetezi toată viaţa. Dacă ar fi stimulaţi în acest sens de la o vârstă fragedă, tinerii ar mai avea o şansă, dar un tip de 20 ani care îşi duce deja viaţa prin cluburi nu prea se mai poate schimba.
Silviu Man : Nu le ceri oare prea mult dacă le ceri să vadă mai mult decât interesul lor?
Miruna Lepuş: Păi, dacă nu ai măcar dorinţa asta, trăieşti doar ca un animal care mănâncă şi doarme.
Silviu Man : S-au făcut în ultimii ani tot soiul de aşa- zise “tentative de recuperare” a lui Eminescu. Am văzut Emineşti punkeri, emo sau în grafitti…
Miruna Lepuş: Asta nu mi se pare recuperare, mi se par nişte glume de prost gust, ca să nu zic batjocură.
Silviu Man : De ce batjocură, de vreme ce ei cred că în felul acesta “dau praful jos” de pe “statuia” lui Eminescu?
Miruna Lepuş: Nu cred că prin nişte afişe sau imagini poţi să-i provoci pe tineri să mai citească ceva din opera lui. Mi se pare exclus ca prin grafitti sau cine ştie ce alte forme din acestea noi să faci pe cineva să se apuce de citit. E la fel ca la concursurile din şcoli – hai să facem un colaj din poeziile lui Eminescu, le recităm şi le punem la panoul de onoare, dar rămânem la acest nivel, jos. Silviu Man : Şi între varianta muzeală, cu recitări plictisitoare în sala de clasă la 15 ianuarie, şi varianta modernă, parodică şi provocatoare, există o alternativă “viabilă”? Cum trebuie căutat Eminescu, înainte de a fi descoperit?
Miruna Lepuş: Există o categorie de elevi, care descoperă singuri şi ceilalţi, care nu caută nici dacă li se spune. Eminescu, cel complet, nu poate să intre în conştiinţa unui popor decât dacă se predă la şcoală. Un adevăr nu intră în mintea oamenilor decât dacă îl văd la un moment dat într-un manual, pe care-l pot lua de bun. Dacă se predă în continuare aşa, e foarte greu să mai schimbi părerea (fără a-i impune) cuiva care până la 18 ani a învăţat din obligaţie numai anumite lucruri.
Silviu Man : Bun, şi cum ne putem da seama dacă ceea ce e impus prin programa de limbă şi literatură română este bun?
Miruna Lepuş: Mai întâi, pentru a putea decide tu singur, trebuie să ai toate datele. Iar în liceu nu avem datele acestea. Eu însămi în liceu am crezut aşa cum am fost învăţată să cred.
Silviu Man: Şi ce te-a provocat de fapt să mergi mai departe? Te întreb fiindcă de la poetul romantic, cu Floare albastră şi Sara pe deal, până la incisivul publicist Eminescu, e aparent o cale foarte lungă.
Miruna Lepuş: Întâmplător, am primit o carte cu articolele lui Mihai Eminescu. Punctul de pornire al cărţii mele a fost uimirea că nu ştiam nimic din toate acele lucruri până la acel moment. Mi s-a părut inadmisibil să nu fi citit nici un articol al lui Eminescu, în condiţiile în care am luat 10 la Bac la română. Şi m-am întrebat – dacă eu eram astfel, cum era restul colegilor mei?
Silviu Man: Cum ţi se pare că-l văd cei de-o vârstă cu noi?
Miruna Lepuş: Sunt interesaţi în măsura în care se dă la Bac. Dacă nu se dă la Bac, nu mai sunt interesaţi. Asta deşi în liceu, una dintre profesoare ne-a spus mai multe lucruri “oculte” despre Eminescu.
Silviu Man: Cum ar fi…?
Miruna Lepuş: Câte ceva despre moartea lui, despre aşa-zisa prietenie pe care i-o purta Titu Maiorescu, despre articole, toate cu menţiunea: “copii, să nu spuneţi la Bac lucrurile acestea, că nu mai treceţi examenul”.
Silviu Man: Deci, înţeleg că vorbim despre nişte lucruri care, înainte de a fi dezbătute, sunt direct cenzurate…
Miruna Lepuş: Da, în manuale avem un Eminescu cenzurat. Din acest motiv, tinerii rămân toată viaţa cu imaginea aceasta, pe care le va fi extrem de greu să o schimbe, fiind ferm convinşi că ceea ce scrie în manual este de necontrazis.
Silviu Man: Crezi că volumul pe care l-ai scris poate marca începutul unui nou fel, dezinhibat, de a-l privi pe Eminescu?
Miruna Lepuş: Mă rog, nu e un început, pentru că au mai scris şi alţii înainte. Cărţile lor au fost sursele mele de informare. Altfel, nu ştiu dacă se poate impune, de vreme ce nu am credibilitatea pe care o are un critic literar…
Silviu Man: Ce anume îţi dă autoritatea de critic?
Miruna Lepuş: Păi, în primul rând, am impresia că trebuie să fii bărbat, să ai peste 40-50 de ani si sa fii afiliat unei instituţii, altfel nu te crede nimeni (*râde*). Până nu se ajunge la această credibilitate, nu se poate schimba “în masă” opinia oamenilor. E clar că nu o să mă citeze nimeni în teza de la română. Aşa că va trebui să mai scriu mult de aici înainte…
Silviu Man: Chiar, ce-ţi propui pentru mai departe?
Miruna Lepuş: Pe acelaşi model pe care am conceput cartea aceasta, aş vrea să mai scriu una despre Nae Ionescu.
Silviu Man: Te întreb ce te-ar întreba 90% din tineri – cine e Nae Ionescu?
Miruna Lepuş: Da, şi eu mi-am întrebat prietenii şi majoritatea răspunsurilor au fost: cineva din perioada interbelică. Unii aveau o vagă idee despre legătura dintre el şi generaţia ‘27. Aşadar, pe scurt, a fost directorul ziarului *Cuvântul*, unul dintre cele mai importante ziare din perioada interbelică, a fost profesor de filozofie şi cel care a strâns la un loc o generaţie din care fac parte Noica, Eliade, Cioran, Vulcănescu, Mihail Sebastian etc.
Silviu Man: Şi de ce crezi că merită să-i acorzi atâta importanţă?
Miruna Lepuş: La început, m-a atras la el viziunea sa de dreapta, care are multe puncte asemănătoare cu a lui Eminescu. Apoi, atrage şi limbajul său limpede, puterea lui de a convinge prin informaţiile concrete şi argumentele pe care le oferă. În plan secund, m-a atras viaţa lui personală, de la prietenia cu Carol al II-lea la apropierea de legionari, viaţă privată – care nu era chiar cea pe care o recomanda în articolele sale… Oricum, cartea despre el nu are un public potenţial la fel de larg ca cea despre Eminescu. Nimeni nu prea ştie cine a fost Nae Ionescu şi nu pot să schimb asta peste noapte. În fine, eu însămi mai am mult de citit…
Silviu Man: Mi se pare că sari de pe un butoi de pulbere pe altul… Vorbeşti despre nişte personalităţi asupra cărora nu avem încă un consens.
Miruna Lepuş: Adică dacă scriu despre Nae Ionescu, e ca şi cum mi-aş pune pe frunte o etichetă cu “legionar”. Probabil că de la prima carte mi s-au pus diverse etichete.
Silviu Man: Şi nu ţi-e teamă de o, să nu zic ostracizare, de o răceală în receptarea ideilor tale?
Miruna Lepuş: Nu. Nu am ce pierde. Puţini vor ca Eminescu să fie receptat aşa cum a fost de fapt.
Silviu Man: Foarte concret, de ce?
Miruna Lepuş: Dacă 5% din români ar face ce a făcut Eminescu, am avea o revoluţie totală, ar sări în aer democraţia noastră de acum. Cine are puterea de decizie acum, fireşte că nu vrea în nici un caz acest lucru.
Silviu Man : Eminescu a fost naţionalist?
Miruna Lepuş: Acum, cuvântul este depreciat. Dacă eşti naţionalist, e ceva de rău, eşti “extremist”. Eminescu, în sensul de bază al cuvântului, era naţionalist.
Silviu Man : Sensul de bază fiind…?
Miruna Lepuş: A pune binele ţării înainte de binele personal.
Silviu Man: Care crezi că sunt marile idei preconcepute pe care le avem despre Eminescu?
Miruna Lepuş: 1. Că era veşnic îndrăgostit şi nu-şi găsea niciodată o iubită care să-l accepte, că umbla de unul singur “pe lângă plopii fără soţ”.
2. Că nu avea niciodată bani, că era extrem de sărac şi, din cauza asta, şi însingurat. El totuşi avea un salariu de redactor-şef la unul dintre cele mai bune ziare din Bucureşti (muncea mult, e drept, erau dăţi când făcea de unul singur tot ziarul)- nu puteai să mori de foame din salariul ăsta. Nu era sărac lipit, avea şi el extravaganţe, când venea Veronica, îşi lua costumul şi jobenul… 3. Nu era inadaptat social. Nouă ni se pare că plutea prin lumea în care trăia, dar nu e adevărat e fals. Era o personalitate în epocă, era totuşi redactor-şef al unui ziar de primă mână.
Silviu Man: Era temut din această cauză?
Miruna Lepuş: Da, eu aşa cred. Şi de asta a şi păţit ce a păţit.
Silviu Man: Ce a păţit?
Miruna Lepuş: “A fost îmbolnăvit“. Nu era nebun, dar ceilalţi au avut grijă să-l înnebunească. Gândeşte-te că te ia poliţia de pe stradă şi te pune în cămaşa de forţă, te ţine două zile la spitalul de nebuni şi-ţi mai dă şi nişte medicamente, cum ieşi de acolo? Poţi să fii sănătos tun la început, degeaba…
Silviu Man: Sunt dovezi în acest sens?
Miruna Lepuş: Da. Sunt, de exemplu, rapoartele medicale, scrisori şi jurnale ale contemporanilor săi, rapoartele pe care le făcea ambasadorul Austriei la Bucureşti – asta nu înseamnă că ei l-au omorât, ci că era o persoană importantă pentru ei.
Silviu Man: Ce scria în rapoartele acelea?
Miruna Lepuş: Cam tot ce făcea Eminescu. Despre ce scria, activitatea lui în Societatea “Carpaţii”, gândurile lui despre o Dacie Mare, un Imperiu Dacic, care, bineînţeles, ar fi luat Transilvania de la austro-ungari… Mai sunt şi alte probe.
Silviu Man: Deci nu era sărac, nu era înnebunit tot timpul de amor, nu era inadaptat social…
Miruna Lepuş: … şi nu era antisemit. Nu a scris din antisemitism. Ceea ce a făcut, a făcut pentru români, nu din ură pentru ceilalţi. Şi dacă la momentul respectiv, se întâmpla ca evreii să aibă o mare parte din economia ţării, era normal să lupte împotriva lor ca putere economică. Pentru Eminescu nu conta că erau greci sau evrei. De altfel, nu doar despre evrei este vorba. Greco-bulgărimea apare şi în poezii, şi în articole, în multe rânduri. Oricum, nu avea nici o problemă cu religia lor sau cu seminţia lor.
Silviu Man: În afară de aspectul politic, cu acest vis al lui cu Imperiul Dacic care putea să mobilizeze oameni în această direcţie, de ce crezi că mai era temut la vremea lui?
Miruna Lepuş: Pentru că era corect în tot ce făcea. Îi critica pe liberali, asta era clar de la început. Apoi, când junimiştii s-au distanţat de conservatorii de la început, i-a criticat şi pe ei, spunând ferm că asta este o prostituţie politică, fiindcă s-au aliat cu liberalii ca să primească nişte ministere.
Silviu Man: Ce înseamna atunci să fii conservator – orientarea politică a lui Eminescu?
Miruna Lepuş: Conservatorii susţineau un progres măsurat, organic, cu respectarea tradiţiei şi evitarea adoptării instituţiilor apusene ce nu se potriveau la noi. Eminescu îşi dorea ca România să fie o Românie Mare, pe plan economic românii să deţină supremaţia şi bogăţiile ţării – agricultura, comerţul şi industria, câtă era… Pe plan cultural, în privinţa învăţământului, dă nişte statistici înfricoşătoare – câţi studenţi de diferite alte naţionalităţi faţă de câţi români erau în universităţi. Problema era că din generaţiile acelea rezulta o elită care urma să fie doar pe jumătate românească, ceea ce pentru ţară era un dezastru.
Silviu Man: Ceea ce ar fi învăţat ei în Occident ar fi aplicat aici spre dezastrul ţării?
Miruna Lepuş: Nu, vorbesc de elevii şi studenţii din ţară, dintre care nu erau mulţi români, pentru că nu aveau posibilităţi financiare. Un student costa mult la vremea aceea şi familiile de români în general nu prea aveau mijloacele necesare întreţinerii unui student. Iar Eminescu dorea ca şi românii să-şi permită acest lucru, fireşte, nu prin eliminarea celorlalţi. Nu voia să-i excludă pe ei, ci dorea ca românii să fie mai buni ca ei. De fapt, o logică a competiţiei… Voia o cultură românească, aşa cum voia o economie românească şi graniţe care să cuprindă toate teritoriile locuite de români.
Silviu Man: Crezi că asta înseamnă o închidere, o izolare, încercarea de a opri influenţele străine? Pentru că el însuşi a mers la izvoarele culturii universale…
Miruna Lepuş: Eminescu a studiat la Viena, şi s-a întors cu aceleaşi idei despre România. Deci nu contează unde înveţi, contează să înveţi să gândeşti româneşte…
Miruna Lepuş. Născută în 1986, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale (2008) din cadrul Academiei de Studii Economice. Masterandă în Teoria şi Practica Editării, la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. A debutat cu volumul Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l (Ed. Vremea,2009), fiind cea mai tânără cercetătoare a operei lui Mihai Eminescu. Din 2008, lucrează la Editura Vremea.
Silviu Man (bookblog.ro): Miruna Lepuş, cât de mare este diferenţa dintre Eminescu, aşa cum îl vezi tu acum, şi Eminescu, aşa cum îl vedeai când ţi se preda la şcoală?
Miruna Lepuş: În şcoală, îl ştiam din cărţile romanţate de Eugen Lovinescu şi Cezar Petrescu, cu Mite, Bălăuca, Carmen Saeculare… Deci îl vedeam ca un pe poet îndrăgostit, neştiind nimic despre el în alt sens. Adică ştiam că a scris la Timpul, dar nu aveam idee ce, de ce, cine era în jurul lui… Apoi, după ce am terminat liceul, am început să aflu şi alte lucruri. Diferenţa constă în caracterul pe care bănuiesc că l-a avut Eminescu, în forţa lui intelectuală, în munca sa şi în dorinţa de a face ceva, în afară de poezie, care nu era neapărat cea mai importantă parte a vieţii sale. Mie, acum, mi se pare că Eminescu – jurnalistul trebuie să fie la fel de important, dacă nu chiar mai important decât Eminescu – poetul. Partea cu Eminescu = poetul a eclipsat restul personalităţii lui…
Silviu Man: Ai scris cartea special pentru tineri. Ce ar trebui să aflăm despre Eminescu, dincolo de imaginea aceasta oferită de programa din liceu – poeziile “ultimului mare poet romantic” însoţite de clasica poză cu papionul şi părul dat pe spate?
Miruna Lepuş: În primul rând, să aflăm ce a mai făcut pe lângă poezie… Şi după ce aflăm despre lucrurile acestea, să avem dorinţa de a face măcar a mia parte din ce a făcut el, adică de a ne implica.
Silviu Man: Ce înseamnă “a te implica”?
Miruna Lepuş: Uite, mie, de exemplu, după ce am citit articolele lui, am simţit nevoia de a face ceva. Nu ştiam ce, dar era o dorinţă de a face ceva care să schimbe măcar puţin în jurul meu. Prin articolele lui, Eminescu a schimbat probabil opiniile multora din vremea lui… Şi, trebuie ca, din generaţia noastră, să fie câţiva care să aibă dorinţa asta de a se schimba cu adevărat. Şi care să aibă puterea de a munci pentru ceva mai presus de mâncare şi televizor. Dacă omul ăsta, branşat la calculator şi televizor, nici măcar nu crede că ar putea face altceva, nici nu-i trece prin cap că poate să schimbe câte ceva în viaţa lui personală, să facă o schimbare minimă, e pierdut cu totul. Sunt mulţi care nu fac nimic pentru salvarea lor ca oameni, rămân în rutina serviciu-casă-serviciu… Dacă vezi cât a putut să sufere şi să lupte omul ăsta, Eminescu, poţi avea sentimentul de vinovăţie că nu faci nimic, că nu ai nici o idee care să te mişte din loc, că nu faci decât să vegetezi toată viaţa. Dacă ar fi stimulaţi în acest sens de la o vârstă fragedă, tinerii ar mai avea o şansă, dar un tip de 20 ani care îşi duce deja viaţa prin cluburi nu prea se mai poate schimba.
Silviu Man : Nu le ceri oare prea mult dacă le ceri să vadă mai mult decât interesul lor?
Miruna Lepuş: Păi, dacă nu ai măcar dorinţa asta, trăieşti doar ca un animal care mănâncă şi doarme.
Silviu Man : S-au făcut în ultimii ani tot soiul de aşa- zise “tentative de recuperare” a lui Eminescu. Am văzut Emineşti punkeri, emo sau în grafitti…
Miruna Lepuş: Asta nu mi se pare recuperare, mi se par nişte glume de prost gust, ca să nu zic batjocură.
Silviu Man : De ce batjocură, de vreme ce ei cred că în felul acesta “dau praful jos” de pe “statuia” lui Eminescu?
Miruna Lepuş: Nu cred că prin nişte afişe sau imagini poţi să-i provoci pe tineri să mai citească ceva din opera lui. Mi se pare exclus ca prin grafitti sau cine ştie ce alte forme din acestea noi să faci pe cineva să se apuce de citit. E la fel ca la concursurile din şcoli – hai să facem un colaj din poeziile lui Eminescu, le recităm şi le punem la panoul de onoare, dar rămânem la acest nivel, jos. Silviu Man : Şi între varianta muzeală, cu recitări plictisitoare în sala de clasă la 15 ianuarie, şi varianta modernă, parodică şi provocatoare, există o alternativă “viabilă”? Cum trebuie căutat Eminescu, înainte de a fi descoperit?
Miruna Lepuş: Există o categorie de elevi, care descoperă singuri şi ceilalţi, care nu caută nici dacă li se spune. Eminescu, cel complet, nu poate să intre în conştiinţa unui popor decât dacă se predă la şcoală. Un adevăr nu intră în mintea oamenilor decât dacă îl văd la un moment dat într-un manual, pe care-l pot lua de bun. Dacă se predă în continuare aşa, e foarte greu să mai schimbi părerea (fără a-i impune) cuiva care până la 18 ani a învăţat din obligaţie numai anumite lucruri.
Silviu Man : Bun, şi cum ne putem da seama dacă ceea ce e impus prin programa de limbă şi literatură română este bun?
Miruna Lepuş: Mai întâi, pentru a putea decide tu singur, trebuie să ai toate datele. Iar în liceu nu avem datele acestea. Eu însămi în liceu am crezut aşa cum am fost învăţată să cred.
Silviu Man: Şi ce te-a provocat de fapt să mergi mai departe? Te întreb fiindcă de la poetul romantic, cu Floare albastră şi Sara pe deal, până la incisivul publicist Eminescu, e aparent o cale foarte lungă.
Miruna Lepuş: Întâmplător, am primit o carte cu articolele lui Mihai Eminescu. Punctul de pornire al cărţii mele a fost uimirea că nu ştiam nimic din toate acele lucruri până la acel moment. Mi s-a părut inadmisibil să nu fi citit nici un articol al lui Eminescu, în condiţiile în care am luat 10 la Bac la română. Şi m-am întrebat – dacă eu eram astfel, cum era restul colegilor mei?
Silviu Man: Cum ţi se pare că-l văd cei de-o vârstă cu noi?
Miruna Lepuş: Sunt interesaţi în măsura în care se dă la Bac. Dacă nu se dă la Bac, nu mai sunt interesaţi. Asta deşi în liceu, una dintre profesoare ne-a spus mai multe lucruri “oculte” despre Eminescu.
Silviu Man: Cum ar fi…?
Miruna Lepuş: Câte ceva despre moartea lui, despre aşa-zisa prietenie pe care i-o purta Titu Maiorescu, despre articole, toate cu menţiunea: “copii, să nu spuneţi la Bac lucrurile acestea, că nu mai treceţi examenul”.
Silviu Man: Deci, înţeleg că vorbim despre nişte lucruri care, înainte de a fi dezbătute, sunt direct cenzurate…
Miruna Lepuş: Da, în manuale avem un Eminescu cenzurat. Din acest motiv, tinerii rămân toată viaţa cu imaginea aceasta, pe care le va fi extrem de greu să o schimbe, fiind ferm convinşi că ceea ce scrie în manual este de necontrazis.
Silviu Man: Crezi că volumul pe care l-ai scris poate marca începutul unui nou fel, dezinhibat, de a-l privi pe Eminescu?
Miruna Lepuş: Mă rog, nu e un început, pentru că au mai scris şi alţii înainte. Cărţile lor au fost sursele mele de informare. Altfel, nu ştiu dacă se poate impune, de vreme ce nu am credibilitatea pe care o are un critic literar…
Silviu Man: Ce anume îţi dă autoritatea de critic?
Miruna Lepuş: Păi, în primul rând, am impresia că trebuie să fii bărbat, să ai peste 40-50 de ani si sa fii afiliat unei instituţii, altfel nu te crede nimeni (*râde*). Până nu se ajunge la această credibilitate, nu se poate schimba “în masă” opinia oamenilor. E clar că nu o să mă citeze nimeni în teza de la română. Aşa că va trebui să mai scriu mult de aici înainte…
Silviu Man: Chiar, ce-ţi propui pentru mai departe?
Miruna Lepuş: Pe acelaşi model pe care am conceput cartea aceasta, aş vrea să mai scriu una despre Nae Ionescu.
Silviu Man: Te întreb ce te-ar întreba 90% din tineri – cine e Nae Ionescu?
Miruna Lepuş: Da, şi eu mi-am întrebat prietenii şi majoritatea răspunsurilor au fost: cineva din perioada interbelică. Unii aveau o vagă idee despre legătura dintre el şi generaţia ‘27. Aşadar, pe scurt, a fost directorul ziarului *Cuvântul*, unul dintre cele mai importante ziare din perioada interbelică, a fost profesor de filozofie şi cel care a strâns la un loc o generaţie din care fac parte Noica, Eliade, Cioran, Vulcănescu, Mihail Sebastian etc.
Silviu Man: Şi de ce crezi că merită să-i acorzi atâta importanţă?
Miruna Lepuş: La început, m-a atras la el viziunea sa de dreapta, care are multe puncte asemănătoare cu a lui Eminescu. Apoi, atrage şi limbajul său limpede, puterea lui de a convinge prin informaţiile concrete şi argumentele pe care le oferă. În plan secund, m-a atras viaţa lui personală, de la prietenia cu Carol al II-lea la apropierea de legionari, viaţă privată – care nu era chiar cea pe care o recomanda în articolele sale… Oricum, cartea despre el nu are un public potenţial la fel de larg ca cea despre Eminescu. Nimeni nu prea ştie cine a fost Nae Ionescu şi nu pot să schimb asta peste noapte. În fine, eu însămi mai am mult de citit…
Silviu Man: Mi se pare că sari de pe un butoi de pulbere pe altul… Vorbeşti despre nişte personalităţi asupra cărora nu avem încă un consens.
Miruna Lepuş: Adică dacă scriu despre Nae Ionescu, e ca şi cum mi-aş pune pe frunte o etichetă cu “legionar”. Probabil că de la prima carte mi s-au pus diverse etichete.
Silviu Man: Şi nu ţi-e teamă de o, să nu zic ostracizare, de o răceală în receptarea ideilor tale?
Miruna Lepuş: Nu. Nu am ce pierde. Puţini vor ca Eminescu să fie receptat aşa cum a fost de fapt.
Silviu Man: Foarte concret, de ce?
Miruna Lepuş: Dacă 5% din români ar face ce a făcut Eminescu, am avea o revoluţie totală, ar sări în aer democraţia noastră de acum. Cine are puterea de decizie acum, fireşte că nu vrea în nici un caz acest lucru.
Silviu Man : Eminescu a fost naţionalist?
Miruna Lepuş: Acum, cuvântul este depreciat. Dacă eşti naţionalist, e ceva de rău, eşti “extremist”. Eminescu, în sensul de bază al cuvântului, era naţionalist.
Silviu Man : Sensul de bază fiind…?
Miruna Lepuş: A pune binele ţării înainte de binele personal.
Silviu Man: Care crezi că sunt marile idei preconcepute pe care le avem despre Eminescu?
Miruna Lepuş: 1. Că era veşnic îndrăgostit şi nu-şi găsea niciodată o iubită care să-l accepte, că umbla de unul singur “pe lângă plopii fără soţ”.
2. Că nu avea niciodată bani, că era extrem de sărac şi, din cauza asta, şi însingurat. El totuşi avea un salariu de redactor-şef la unul dintre cele mai bune ziare din Bucureşti (muncea mult, e drept, erau dăţi când făcea de unul singur tot ziarul)- nu puteai să mori de foame din salariul ăsta. Nu era sărac lipit, avea şi el extravaganţe, când venea Veronica, îşi lua costumul şi jobenul… 3. Nu era inadaptat social. Nouă ni se pare că plutea prin lumea în care trăia, dar nu e adevărat e fals. Era o personalitate în epocă, era totuşi redactor-şef al unui ziar de primă mână.
Silviu Man: Era temut din această cauză?
Miruna Lepuş: Da, eu aşa cred. Şi de asta a şi păţit ce a păţit.
Silviu Man: Ce a păţit?
Miruna Lepuş: “A fost îmbolnăvit“. Nu era nebun, dar ceilalţi au avut grijă să-l înnebunească. Gândeşte-te că te ia poliţia de pe stradă şi te pune în cămaşa de forţă, te ţine două zile la spitalul de nebuni şi-ţi mai dă şi nişte medicamente, cum ieşi de acolo? Poţi să fii sănătos tun la început, degeaba…
Silviu Man: Sunt dovezi în acest sens?
Miruna Lepuş: Da. Sunt, de exemplu, rapoartele medicale, scrisori şi jurnale ale contemporanilor săi, rapoartele pe care le făcea ambasadorul Austriei la Bucureşti – asta nu înseamnă că ei l-au omorât, ci că era o persoană importantă pentru ei.
Silviu Man: Ce scria în rapoartele acelea?
Miruna Lepuş: Cam tot ce făcea Eminescu. Despre ce scria, activitatea lui în Societatea “Carpaţii”, gândurile lui despre o Dacie Mare, un Imperiu Dacic, care, bineînţeles, ar fi luat Transilvania de la austro-ungari… Mai sunt şi alte probe.
Silviu Man: Deci nu era sărac, nu era înnebunit tot timpul de amor, nu era inadaptat social…
Miruna Lepuş: … şi nu era antisemit. Nu a scris din antisemitism. Ceea ce a făcut, a făcut pentru români, nu din ură pentru ceilalţi. Şi dacă la momentul respectiv, se întâmpla ca evreii să aibă o mare parte din economia ţării, era normal să lupte împotriva lor ca putere economică. Pentru Eminescu nu conta că erau greci sau evrei. De altfel, nu doar despre evrei este vorba. Greco-bulgărimea apare şi în poezii, şi în articole, în multe rânduri. Oricum, nu avea nici o problemă cu religia lor sau cu seminţia lor.
Silviu Man: În afară de aspectul politic, cu acest vis al lui cu Imperiul Dacic care putea să mobilizeze oameni în această direcţie, de ce crezi că mai era temut la vremea lui?
Miruna Lepuş: Pentru că era corect în tot ce făcea. Îi critica pe liberali, asta era clar de la început. Apoi, când junimiştii s-au distanţat de conservatorii de la început, i-a criticat şi pe ei, spunând ferm că asta este o prostituţie politică, fiindcă s-au aliat cu liberalii ca să primească nişte ministere.
Silviu Man: Ce înseamna atunci să fii conservator – orientarea politică a lui Eminescu?
Miruna Lepuş: Conservatorii susţineau un progres măsurat, organic, cu respectarea tradiţiei şi evitarea adoptării instituţiilor apusene ce nu se potriveau la noi. Eminescu îşi dorea ca România să fie o Românie Mare, pe plan economic românii să deţină supremaţia şi bogăţiile ţării – agricultura, comerţul şi industria, câtă era… Pe plan cultural, în privinţa învăţământului, dă nişte statistici înfricoşătoare – câţi studenţi de diferite alte naţionalităţi faţă de câţi români erau în universităţi. Problema era că din generaţiile acelea rezulta o elită care urma să fie doar pe jumătate românească, ceea ce pentru ţară era un dezastru.
Silviu Man: Ceea ce ar fi învăţat ei în Occident ar fi aplicat aici spre dezastrul ţării?
Miruna Lepuş: Nu, vorbesc de elevii şi studenţii din ţară, dintre care nu erau mulţi români, pentru că nu aveau posibilităţi financiare. Un student costa mult la vremea aceea şi familiile de români în general nu prea aveau mijloacele necesare întreţinerii unui student. Iar Eminescu dorea ca şi românii să-şi permită acest lucru, fireşte, nu prin eliminarea celorlalţi. Nu voia să-i excludă pe ei, ci dorea ca românii să fie mai buni ca ei. De fapt, o logică a competiţiei… Voia o cultură românească, aşa cum voia o economie românească şi graniţe care să cuprindă toate teritoriile locuite de români.
Silviu Man: Crezi că asta înseamnă o închidere, o izolare, încercarea de a opri influenţele străine? Pentru că el însuşi a mers la izvoarele culturii universale…
Miruna Lepuş: Eminescu a studiat la Viena, şi s-a întors cu aceleaşi idei despre România. Deci nu contează unde înveţi, contează să înveţi să gândeşti româneşte…
Silviu Man - http://www.bookblog.ro/
luni, 19 octombrie 2009
Despre fraţii Roncea
"Pentru Adam - Fratii Roncea
II cunosc pe frati de dinainte de 1989. am fost si eu la Tonitza, intre ei doi ca generatie. Toti fratii (si surorile) Roncea au fost niste figuri in liceul de Arta. Cel mare era cam golan si bataus, lua sandviciurile cu salam de Sibiu din toate clasele mai mici, pe unde erau risipite surorile sale. i-a batut pe niste pusti care erau roackeri de-ai lui Victor pentru ca veneau si ii aduceau tigari lu ala micu. evident le-a luat tigarile si le-a fumat el, pe acoperisul scolii, unde avea depozit de sticle de bere. Trecand peste aventurile scolare si venind la subiectul nedumeririlor adamice, fratii erau foarte normali in liceu, se ocupau cu desenul, cu pictura, cu modelajul si cu fetele. se muncea foarte mult in Tonitza pe vremea aceea, si scoala normala si specialitate - arte plastice. nu aveai cand sa fii derbedeu ca picai la treapta si spuneai adio la cariera.
Roncea al mare s-a activat la Revolutie, a ocupat Academia de Arta iar cel mic a ocupat Muzeul de Arta. au organizat pe acolo cuiburi de rezistenta, chestii d'astea. al mic a stins incendiile din Palat si a fost luat la ochi de "sniperii" de pe tancurile din fata CC-ului. au tras dupa el ca la nunta da nu l-au nimerit ca sarea ca un soarece de colo colo.
al mare in schimb a tras el dupa unii, a dat cu grenade i-a fugarit pe "teroristi" prin niste subterane de sub CC si blocul Romarta, unde avea Directia a V-a o baza logistica. Fratele meu mai mare era locotenent major la unitatea de garda si s-a nimerit sa intre in contact cu Roncea batranu in perioada aceea. a dat declaratii dupa aceea la Parchet de i-a cazut mana din cot, povestind cum tragea Roncea cu doua mitraliere deodata pe coridoarele din blocul Romarta, de a ciuruit tot blocul si a aruncat apoi in aer trei apartamente care aveau pereti dubli si ierire pe o scara interioara care ducea la subsol in barul Atlantic, si de aici era un tunel pe sub piata CC-ului. Aventuri nene ca in Beirut. Frate-miu s-a lasat de Armata dupa accea dar mi-a zis ca a aflat de la un coleg de la CI ca Roncea a intrat in schimb la mapn si afost trimis direct in Iugoslavia, unde a stat vreo cativa ani, peste tot pe unde aveau loc lupte. cel mic a plecat in Statele Unite si s-a facut fotoreporter, a avut expozitii dar apoi s-a intors in tara si a ajuns la Ziua. eu nu ma pricep la presa, mai urmaream cand si cand ce scria Victor. nu mi se pare deloc apocaliptic. stiu de la frate-miu ca la Revolutie trebuia sa fie masacru - mii si mii de morti, ca au fost militari din trupele speciale rusesti - au prin vreo treizeci cel putin si au fost eliberati chiar de seful procurorilor militari - Dan Voinea. asa ca sunt multe istorii despre care lumea nu are habar, ascunse prin dosare si prin fisete, iar oameni care sa vrea sa povesteasca nu prea sunt. Cei doi frati stiu si ei doar parti din aceste povesti si e de mirare ca nu li s-a inchis gura de tot, la cate au aruncat pe piata, cu taraita. mai avem multe de aflat si poate ca vor mai trece inca 20 de ani pana sa iasa la iveala adevarul despre Revolutie, care s-ar putea sa sperie pe multi oameni. fratele meu nu mai vrea sa scoata o vorba despre chestiile astea, mi-a zis sa-mi vad de treaba si de picturile mele, ceea ce si fac. din pacate a trebuit sa plec din tara ca sa am unde expune, ca majoritatea colegilor mei de clasa. regimul comunist din Romania nu a murit doar s-a transformat iar noi ne vom vedea copii sclavi ai copiilor de comunisti. de aceea am plecat din Romania ceea ce iti recomand si tie Adame, daca vrei sa apuci sa traiesti o viata cata de cat normala si civilizata. cat despre fratii Roncea, la cat de nebuni erau in liceu, nu ma astept sa se schimbe, astia vor sa stinga ei lumina si sa-i scrie necrogologul lui Iliescu si Roman, cu pisat, direct pe mormintele lor. sunt sonati si ar fi putut fi artisti buni, cum este sora lor care s-a carat in State.
Roncea al mare s-a activat la Revolutie, a ocupat Academia de Arta iar cel mic a ocupat Muzeul de Arta. au organizat pe acolo cuiburi de rezistenta, chestii d'astea. al mic a stins incendiile din Palat si a fost luat la ochi de "sniperii" de pe tancurile din fata CC-ului. au tras dupa el ca la nunta da nu l-au nimerit ca sarea ca un soarece de colo colo.
al mare in schimb a tras el dupa unii, a dat cu grenade i-a fugarit pe "teroristi" prin niste subterane de sub CC si blocul Romarta, unde avea Directia a V-a o baza logistica. Fratele meu mai mare era locotenent major la unitatea de garda si s-a nimerit sa intre in contact cu Roncea batranu in perioada aceea. a dat declaratii dupa aceea la Parchet de i-a cazut mana din cot, povestind cum tragea Roncea cu doua mitraliere deodata pe coridoarele din blocul Romarta, de a ciuruit tot blocul si a aruncat apoi in aer trei apartamente care aveau pereti dubli si ierire pe o scara interioara care ducea la subsol in barul Atlantic, si de aici era un tunel pe sub piata CC-ului. Aventuri nene ca in Beirut. Frate-miu s-a lasat de Armata dupa accea dar mi-a zis ca a aflat de la un coleg de la CI ca Roncea a intrat in schimb la mapn si afost trimis direct in Iugoslavia, unde a stat vreo cativa ani, peste tot pe unde aveau loc lupte. cel mic a plecat in Statele Unite si s-a facut fotoreporter, a avut expozitii dar apoi s-a intors in tara si a ajuns la Ziua. eu nu ma pricep la presa, mai urmaream cand si cand ce scria Victor. nu mi se pare deloc apocaliptic. stiu de la frate-miu ca la Revolutie trebuia sa fie masacru - mii si mii de morti, ca au fost militari din trupele speciale rusesti - au prin vreo treizeci cel putin si au fost eliberati chiar de seful procurorilor militari - Dan Voinea. asa ca sunt multe istorii despre care lumea nu are habar, ascunse prin dosare si prin fisete, iar oameni care sa vrea sa povesteasca nu prea sunt. Cei doi frati stiu si ei doar parti din aceste povesti si e de mirare ca nu li s-a inchis gura de tot, la cate au aruncat pe piata, cu taraita. mai avem multe de aflat si poate ca vor mai trece inca 20 de ani pana sa iasa la iveala adevarul despre Revolutie, care s-ar putea sa sperie pe multi oameni. fratele meu nu mai vrea sa scoata o vorba despre chestiile astea, mi-a zis sa-mi vad de treaba si de picturile mele, ceea ce si fac. din pacate a trebuit sa plec din tara ca sa am unde expune, ca majoritatea colegilor mei de clasa. regimul comunist din Romania nu a murit doar s-a transformat iar noi ne vom vedea copii sclavi ai copiilor de comunisti. de aceea am plecat din Romania ceea ce iti recomand si tie Adame, daca vrei sa apuci sa traiesti o viata cata de cat normala si civilizata. cat despre fratii Roncea, la cat de nebuni erau in liceu, nu ma astept sa se schimbe, astia vor sa stinga ei lumina si sa-i scrie necrogologul lui Iliescu si Roman, cu pisat, direct pe mormintele lor. sunt sonati si ar fi putut fi artisti buni, cum este sora lor care s-a carat in State.
http://victor-roncea.blogspot.com/
Un comentariu foarte frumos şi interesant despre fraţii Roncea pe care eu îi admir şi pe care am avut plăcerea să îi întâlnesc de câteva ori
duminică, 18 octombrie 2009
Recenzie
De mult m-am gândit să scriu ce am mai făcut eu în ultimul timp, pentru că deja ceea ce scriu despre sentimente şi trăiri devine neinteresant.
Ei bine, am fost la Petru Vodă, unde am rămas 4 zile.A fost un drum lung, dar foarte frumos, cu cântece, cu Gheorghe Zamfir, cu Tudor Gheorghe, cu Doina Aldea.
Am ajuns acolo.Nu am eu puterea să descriu ceea ce simţi şi ceea ce devii în momentul în care vezi cerul şi stele aproape de tine, de parcă le poţi chiar atinge, însă e o senzaţie minunată.
Am intrat la Părintele Iustin, într-o cămăruţă caldă în care încăpeau maxim 5 persoane.Deşi era foarte multă lume afară, iar Părintele nu se simţea tocmai bine, ne-a vorbit, încet ce-i drept, dar parcă mai mult îl auzeai cu inima decât cu urechile, şi un singur lucru ni l-a zis tare şi răspicat:"De când eram copil şi l-am citit pe Eminescu, mi-am zis:Un aşa geniu nu are cum să moară la 39 de ani."Ne-a asigurat că noi suntem viitorul şi ca trebuie să luptăm, ne-a îmbărbătat cu un pahar de vin roşu şi ne-a binecuvântat.
Un lucru vi-l spun sigur:La Petru Vodă e o altă lume!
Am trecut apoi în grabă şi pe la Sihăstria, iar drumul spre casă a fost la fel de frumos, dar parcă mai liniştit.
Şi pentru că a fost vară, nu puteam să nu văd şi marea.Mi-a plăcut şi nu mi-a plăcut.Cu părere de rău, nu cred că vara care vine am să mai am curajul să spun Costineşti, pentru că relaxare în mizerie nu se poate.Dar prietenii au acoperit gustul amar lăsat de peisaj, iar Rareş a avut grijă să mă îndulcească cu clatite uriaşe.
Am fost apoi în tabără la Hunedoara.Ne-a plăcut.Deşi organizatorii de la Costeşti nu prea s-au ţinut de cuvânt şi ne-au cam dat planurile peste cap, am reuşit să vedem cetăţile Blidaru, Costeşti, Sarmizegetusa Ulpia Traiana şi Regia.Ghizii noştri au fost cam rezervaţi în explicaţii, dându-ne exact răspunsurile de care ne temeam, la unele întrebări mai incomode:"Asta nu pot să vă zic eu", "Aici părerile sunt împărţite", etc.Oricum încercările acestea de eschivare, nu au făcut altceva decât să ne deschidă apetitul.
Am trecut pe la Prislop.Am fost la mormântul Părintelui Arsenie Boca, unde ne-a dat o lecţie de viaţă un copil de 10 ani şi unde am văzut cum arată puritatea pe figura unei fetiţe care se juca cu ceară(cea din fotografie).
Am văzut o defilare a dacilor şi a romanilor, am primit margarete, am făcut focuri de tabără, am cântat şi la plecare am uitat câte ceva.Ne-a părut rău că nu am ajuns la cei doi bătrâni despre care am auzit că locuiau undeva mai sus de cetatea Costeşti(care era şi ea destul de sus) , că nu coboară în sat decât de două ori pe an, şi că beau încă apă din nişte conducte construite de daci.
Am ajuns acasă obosiţi dar fericiţi.
Şi pentru că vacanţa aproape se termina, am mai simţit nevoia de încă o plecare.Am fost la Bucureşti la festival.Deşi dorinţa mea e să ajung odată şi-odată la Coachella, am zis că m-aş putea încălzi şi cu trei zile de festival la Bucureşti.A fost frumos şi aici, am împlinit un an, ne-am distrat pentru că suntem încă tineri şi am suferit la meciul României, pe o terasă din mijlocul Bucureştiului.Acolo aveau un mod ciudat de a ne ura bun venit: aruncau cu apă pe geam.Aveau şi de ce până la urmă.Ne-am dat seama de asta abia când nu ne mai auzeam unii pe alţii şi am înţeles că acolo nu se doarme noaptea.Ne-am întors cu gânduri bune şi cu chef de şcoală.
N-am reuşit să ajungem în prima zi de clasa a 12a pentru că am plecat la Aiud.Aceeaşi atmosferă cuprinzătoare ca şi anul trecut, aceeaşi lacrimă la auzul imnului legionarilor, dar parcă tot mai puţini au rămas.Ne-am oprit şi la mormântul lui Gavrilă Ogoranu.
Apoi am plecat din nou spre casă.
În rest, ne-am continuat orele de sculptură cu domul Nicolae Purcărea, am intrat serios în postura de majori, ne gândim temeinic la ce vom face după bac şi acum câteva zile ni s-a deschis o uşă importantă în ceea ce priveşte atât de dorita noastră relaţie cu elevii basarabeni.(vă ţinem la curent cu asta).
Aşadar...ce ne rămâne de făcut?Să cultivăm în continuare seminţe bune pentru ca ceilalţi să le poată culege roadele.
marți, 13 octombrie 2009
Broşă
Din nou e toamnă.
Din nou frunzele dansează haotic pe ritmurile vântului, soarele se piteşte după norii murdari de cenuşiu, iar gradele coboară jucăuşe pe scara lui Celsius.Deşi văd numai gri şi maro(şi vreo "drăguţă" care vrea neapărat să iasă din monotonie insistând pe hăinuţele în culori neon), totuşi toamna e atââât de frumoasă!
Pagina mea însă...a rămas la fel: albă.Goală.Şi sunt atâtea care aşteaptă după ea! Vreau s-o îmbrac în hăinuţe frumoase, sofisticate, complicate, autentice...Dar sunt o indolentă.
Acum, am să aşez din nou creionul nou, nefolosit lângă aceeaşi foaie dezbrăcată.Şi am s-o îmbrac cu idei.Cu dorinţe şi cu păreri.Apoi va urma cealaltă, apoi încă una...până vor curge toate precum picăturile ploilor tomnatice.Le voi înveli cu coperţi maro şi bej, pentru că se vor regăsi într-o toamnă.Vreau să le vezi şi tu, să le simţi şi să le îndrăgeşti hrănindu-ţi cu ele spiritul şi intelectualul.Să găseşti comoara ascunsă de piraţii gândurilor mele şi să porţi apoi bijuteriile care se vor modela după felul tău şi vor intra în armonie cu tine.Le voi planta seminţele şi voi aştepta recolta.
Şi am să fiu eu mama lor...iar ele, fiicele mele.
Din nou frunzele dansează haotic pe ritmurile vântului, soarele se piteşte după norii murdari de cenuşiu, iar gradele coboară jucăuşe pe scara lui Celsius.Deşi văd numai gri şi maro(şi vreo "drăguţă" care vrea neapărat să iasă din monotonie insistând pe hăinuţele în culori neon), totuşi toamna e atââât de frumoasă!
Pagina mea însă...a rămas la fel: albă.Goală.Şi sunt atâtea care aşteaptă după ea! Vreau s-o îmbrac în hăinuţe frumoase, sofisticate, complicate, autentice...Dar sunt o indolentă.
Acum, am să aşez din nou creionul nou, nefolosit lângă aceeaşi foaie dezbrăcată.Şi am s-o îmbrac cu idei.Cu dorinţe şi cu păreri.Apoi va urma cealaltă, apoi încă una...până vor curge toate precum picăturile ploilor tomnatice.Le voi înveli cu coperţi maro şi bej, pentru că se vor regăsi într-o toamnă.Vreau să le vezi şi tu, să le simţi şi să le îndrăgeşti hrănindu-ţi cu ele spiritul şi intelectualul.Să găseşti comoara ascunsă de piraţii gândurilor mele şi să porţi apoi bijuteriile care se vor modela după felul tău şi vor intra în armonie cu tine.Le voi planta seminţele şi voi aştepta recolta.
Şi am să fiu eu mama lor...iar ele, fiicele mele.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)