miercuri, 30 decembrie 2009

Gânduri pentru mama România


Dumnezeu prima oară
Când a plâns printre astre,
El a plâns peste ţară
Cu lacrima limbii noastre.   - Grigore Vieru


Puţini dintre voi cred că aţi auzit de Grigore Vieru, dar poate şi mai puţini i-aţi citit poeziile pentru că sunteţi mult prea ocupaţi să căutaţi versurile de la ultima melodie a lui Beyonce, sau Blaxy Girls sau mai ştiu eu care altele.
Aţi uitat ce înseamnă diacritice, aţi uitat cum să pronunţaţi corect si răspicat "România" şi i-aţi uitat pe ei, cei care v-au lăsat atâtea moşteniri.Şi când veţi citi "moşteniri", vă veţi gândi imediat la bani pentru că v-aţi înnecat sufletul în miros de acetonă, l-aţi vopsit cu fond de ten şi cu ojă colorată.Şi vi se pare că arată frumos.Poate arată, însă doar pe dinafară.Înauntru aveţi aceleaşi riduri şi sunteţi murdari.
Ceea ce voi nu înţelegeţi este că trăiţi într-o lume falsă.Lumea adevărată este cea în care înveţi.Înveţi pentru minte şi pentru suflet.De asta vă este ruşine că trăiţi în România.Pentru că nu ştiţi pe ce lume sunteţi.Am fost şi eu odată ca voi, dar acum nu mai sunt.Şi sunt mândră.Acum iubesc orice român care ştie că trăieşte în România şi iubesc România care ştie că sunt români care trăiesc în ea şi prin ea.Şi iubesc limba română care este cel mai frumos grai de pe pământul ăsta şi pe care nu o pot nici măcar compara cu altele.Există un cuvânt în limba română pe care nicio altă limbă nu îl are.Noi îl avem.Nu vi-l spun, dar dacă nu îl ştiţi înseamnă că faceţi parte din categoria românilor ne-români.Şi asta e o ruşine.Cel mai capabil cuvânt pe care îl pot compara cu "patrie" este "mamă".Din ea te naşti, cu ea creşti, pentru ea ar trebui să lupţi precum un copilaş de 9 ani care ia note mari numai pentru mama, şi în ea mori.Ia gândeşte-te: dacă mama ta ar fi bolnavă, ai lăsa-o să moară fără să te lupţi măcar puţin pentru ea?Moral ar fi să-ţi dai viaţa pentru ea dacă e nevoie.Exact acelaşi lucru ar trebui să îl faci şi cu patria.Acum e blonavă.Cine o îngrijeşte?Daca aş putea-o îngriji singură, aş face-o.Dar n-am atâta putere.Poate vei zice că mama te-a hrănit, te-a îmbrăcat, te-a crescut, deci merită orice.Dar ţara ce-a făcut?Ţara e mai presus de pământ şi oameni.E limbă, e grai, e peisaj, e simţ.Şi uneori te învaţă mai multe decât o mamă.Şi dacă vei pleca din România şi te vei stabili în Cambodgia sau unde vrei tu, vei fi mereu un străin.Un copil adoptat.Şi nu mai exişti ca român.Dar nici ca un cambodgian.Vei fi doar un dublu cetăţean, dacă ai noroc.Şi nu vei mai fi pur.Vei fi un mix.
Mi-e silă sincer de părinţii români care, plecaţi fiind prin "ţări emancipate", nu-şi învaţă copiii limba maternă.
Mi-e silă de voi cei care nu ştiţi să despărţiţi două cuvinte în silabe, scrieţi "ve-ţi" în loc de "veţi", adăugaţi "h" în loc să folosiţi diacritice, nu ştiţi să construiţi două fraze inteligente şi mai ales, de cei care credeţi că limba noastră a luat naştere prin "contopirea femeilor dace cu bărbaţii romani".
Patriotismul e un fel de suferinţă
Crestată dureros pe grinzi de suflet vechi şi de credinţă.
Aud şi văd, citesc şi tac
cuprins de-o silă ancestrală.
Plâng de ruşine c-am fost dac
şi c-am ajuns acum zăbală
în gura ştirbă a nu ştiu cui,
care imi molfăie mândria
şi-mi bate lacrimile-n cui
şi-mi răstigneşte poezia.
Tudor Gheorghe

marți, 22 decembrie 2009

Despre Basarabia, cu Stela Popescu










Am avut prilejul, acum câteva săptămâni, să port o discuţie (împreună cu încă 3 colegi) cu actriţa Stela Popescu. Deşi scopul acestui mic interviu era să aflăm cum era viaţa de licean în Colegiul Naţional Unirea ( pe atunci Liceul Principesa Elena) unde şi ea era elevă, nu am putut pierde ocazia de a o întreba câte ceva despre pământul nostru iubit Basarabia.



Credeţi că acum în Basarabia se mai simte româneşte?

 STELA POPESCU: "O, de simţit, se simte! Acolo a fost un sistem care i-a paralizat. Şi vă spun asta concret, din propria mea viaţă. Ruşii, când au venit peste Basarabia, au făcut cel mai deştept şi groaznic sistem de a stăpâni un pământ. Au venit într-o noapte, au luat tot ce se putea numi intelectual din Basarabia, i-au trimis în Siberia şi au adus în loc ruşi. Iar de-a doua zi dimineaţa se vorbea ruseşte. Te duceai la primărie, dacă nu ştiai ruseşte nu obţineai nimic.Te duceai la poliţie, la fel. Şi atunci au rusificat complet Basarabia. În afară de asta, plecând atâţia moldoveni în Siberia, au rămas femei singure şi-atunci s-au măritat cu ruşi. Şi acum, jumătate din cetăţenii Basarabiei sunt din părinţi de ambele naţionalităţi. Şi-atuncea cine crezi tu că e mai tare? Rusia. Că moldoveanul e moale. De asta vorbesc cu accent, pentru că zeci de ani n-au avut voie să vorbească, se turnau unii pe alţii. I-au învăţat să se toarne crezând c-or să aibă beneficii. N-au avut gazete, n-au avut cărţi româneşti...
Dar sufletul lor mereu va fi român. Niciodată nu va pieri relaţia lor cu România. Păi n-au murit şi toţi cei care au  ţinut mereu suflul acolo: Vieru, Matcovski.

Noi am greşit după părerea mea. Adică aşa erau timpurile. Momentul din 1989 era sfânt. Atunci când s-au rupt Letonia şi Lituania de Uniune, atunci trebuia să ne luăm şi noi Basarabia. Atunci era momentul când sovieticii erau speriaţi şi se putea, dacă exista voinţă politică în România, dar n-a existat.
Şi e rău că acum, voi, generaţia voastră nu mai ştiţi cum e cu Basarabia, decât dacă v-au învăţat părinţii voştri. Că unii zic: „Ei şi ce...ce legătură avem noi cu Basarabia?” Pentru că ei nu pricep că Basarabia e România!"


duminică, 20 decembrie 2009

Tulburătorul " nu ştiu ce"

"< O, ziduri triste, totuşi voi aveţi un ce plăcut!>, exclama Cârlova, primul ins în care se încerca geniul poeziei pe aceste tărâmuri. Nici nu s-ar fi putut ca primul poet modern al ţării noastre să nu aibă intuiţia neliniştitoare a inefabilului.

" Nu ştiu ce", "un nu ştiu ce plăcut", "a avea un ce", acest melancolic şi înfiorat "ce" indicibil, aflător la mijloc, la vama unde gândirea în imagini şi gândirea în noţiuni îşi găsesc totuşi un hotar despărţitor, acest tulburător "nu ştiu ce" nematerializat niciodată, poate cel mai puţin reprezentabil dintre cuvinte, în planul simţurilor, acest misterios "nu ştiu ce" în care a rezidat totdeauna farmecul artei, care a stârnit întotdeauna în urma lui o noţiune destul de nelămurită încă: talentul; acest fascinant "nu ştiu ce", pe care nicio definiţie a poeziei nu l-a putut acoperi, mi s-a arătat deodată în faţă, pe când eram singur, şi mi-a zis:

  - Eu nu mă pot înfăţişa ochilor tăi şi nici auzului tău pentru că eu nu sunt vedere şi nici auz. Eu locuiesc undeva între vedere şi auz, eu sunt o tânjire a tuturor organelor omului, atât de despărţite între ele; eu sunt o tânjire a tuturor organelor omului, o tânjire de cunoaştere, o tânjire a simţurilor, tânjire a ideilor lui către perfecţiune.

  - Unde eşti? Mi te-arăţi şi nu mi te arăţi; te aud şi nu te aud; te simt şi nu te simt. Şi totuşi te cunosc, te stăpânesc.

  - A cunoaşte nu înseamnă şi a elucida. Eu semăn cu caprele. Dau lapte. Cine nu cunoaşte ce este aceea o capră? Cine nu poate deosebi o capră de o frunză? Dar de fapt şi de fapt ce este aceea o capră? Cine se poate lăuda că, într-adevăr cunoaşte ceea ce este o capră?

Eu sunt o frunză. Parcă tu nu ştii ce este aceea o frunză? Tu cunoşti frunzele copacilor şi prin aceasta le şi stăpâneşti. Însuşi timpul cunoaşte frunzele copacilor şi le stăpâneşte. Când timpul, dinafara frunzelor, se face toamnă, ucide frunzele. Când timpul se face primăvară, le reînvie. Dar timpul, el însuşi ar trebui să fie o frunză ca să elucideze frunzele...
   Dacă tu vrei să comunici cu un copac, ar trebui ca un braţ al tău să se facă ramură cu frunze şi o ramură a copacului să se facă braţ cu degete. Ar trebui să mori puţin ca om şi să învii ca plantă, iar planta să moară întrucâtva şi să devină într-o parte a ei om.
  Numai la această linie de cedare reciprocă a specificului poate exista comunicare. Eu sunt acel "nu ştiu ce", acel loc unde văzul se transformă întrucâtva în auz şi auzul se transformă întrucâtva în văz, ca să poată comunica între ele, eu sunt acel organ nemărturisit, de cuvinte care privesc nu culorile, care aud nu sunetele, care gustă nu gusturile, care miros nu mirosurile...
 - Fii binevenit, fii oaspete al înţelegerii mele, sunt tulburat că tu mi te înfăţişezi, deşi n-ai înfăţişare. Eu fac parte din categoria luptătorilor pe care nu-i intimidează ceea ce nu ştiu de la părinţii lor şi nici ceea ce părinţii lor nu au ştiut de la părinţii lor. Încerc să te aduc la mine. Nu eu mă transpun după obiceiurile tale necunoscute mie, ci dimpotrivă, mândria de a fi constituit aşa cum sunt mă face să încerc să te supun simţurilor mele. Iată-te, te şi compar: tu eşti asemenea liniilor de forţă ale unui magnet. Ele nu se văd, nu se aud, nu se gustă, nu se pipăie, dar pilitura de fier le dăruieşte un trup şi atunci ele se pot vedea, se pot auzi, se pot pipăi, se pot gusta. Iată-te, cuvintele mele te întâmpină şi îţi dau un trup. Tu nu mai semeni cu acele particule de legătură între cuvinte care prin ele însele nu au nicio semnificaţie. Tu nu semeni cu "şi"; tu nu semeni cu "deci", tu nu semeni cu "fiindcă". Cuvintele mele îţi dau un trup, astfel te pot cunoaşte prin ele. Tu eşti speranţa de viitor a lucrurilor. Tu eşti inima omului în viitor, aşa cum prima înotătoare a peştelui din trecut, se pregătea să fie mâna omului de acum. Tu eşti ochiul omului din viitor, aşa cum prima celulă sensibilă la lumină se pregătea să devină ochiul omului de acum.  Eu te cunosc, deşi nu te pot elucida pentru că aparţii unui limbaj desăvârşit, spre care limbajul de acum aspiră. Nu te pot elucida pentru că primitivele animale care se pregăteau să nască omul nu ar fi putut să-l elucideze decât în cuvinte, decât în idei, dar ele aspirau numai către acestea.
  Eu te cunosc prin poezie, tocmai de aceea am inventat poezia, ca pe un organ al evoluţiei simţurilor omului. Desigur, poezia nu este perfectă şi nu va fi niciodată perfectă până când tu nu vei fi elucidat, dar de elucidat, cu siguranţă nu vei fi elucidat. Goană după echilibru este trupul omului, imens pendul cosmic, bătând trecerea timpului din ce în ce mai iute. Iată-te, te compar cu viteza luminii, este o viteză la care orice lucru se transformă în lumină. Numai lumina, însă, elucidează lumina. Cunosc lumina şi tind să mă transform în lumină.

  - Spunând despre mine lucruri, tu mă faci să fiu un vis de frumos al lucrurilor; spunând despre mine idei, tu mă faci să fiu un vis abstract al ideilor; eu mă aflu însă la vama dintre gândirea în imagini şi gândirea în noţiuni.

  -... Aşa cum tâmpla se află între ochi şi timpan. Tu eşti o aspiraţie, tu eşti un semn al viitorului locuind prezentul. Ca o dovadă că exişti este faptul că noi te naştem în poeziile noastre; ca o dovadă că noi te stăpânim este faptul că de la o generaţie la alta noi te facem mai concret. Nu numai viitorul îşi trimite antenele lui prin tine în noi. Prezentul însuşi aleargă spre tine, cucerindu-te prin idei, prin cuvinte, prin poezie."

Nichita Stănescu - "Fiziologia poeziei"