miercuri, 28 iulie 2010

vineri, 16 iulie 2010

Constantin Noica

         Îmi îmblânzesc emoţia şi gândurile cu care am ajuns aici, pentru că, la anii aceştia ai mei, simt datoria să fiu rău cu tinerii, să nu spun: "Dragii mei, sunteţi buni, treceţi mai departe!" Nu trebuie să le dăm drumul aşa! Să nu aşteptaţi deci, cuvinte bune de la mine - ci doar un îndemn, puţin mai dur decât se face el de obicei.

          Există azi în lume un lamento general: unii se vaită că n-au destule, alţii că au prea multe, de la bunuri şi până la informaţie. Toată lumea se vaită: "Vai, câte cunoştinţe sunt!" Ca şi cum nu trăim spre a cunoaşte, ci pentru a merge, pur şi simplu, mai departe...
    
        Ceea ce aş vrea să vă spun, de la început, este că lumea oamenilor se împarte în două: în subiecte umane şi obiecte umane. Sunteţi la vârsta la care trebuie să vă hotărâţi, să încercaţi să ajungeţi subiecte umane. Dacă vreţi să rămâneţi obiecte umane, n-aveţi decât. Vă foloseşte realitatea într-un fel sau altul. Dar, pentru cei care vor să fie subiecte, vreau să vă arăt ce se întâmplă în lumea de azi, cum se poate ieşi din extraordinara primejdie a lumii care-şi face încercarea şi în voi, cum zice Eminescu, să vă arăt cum puteţi ocoli pericolul acesta de a fi obiecte.Merită să încercaţi. Este vârsta la care încercarea trebuie făcută. De vreo două generaţii, simpla tinereţe, tinereţea în sine nu mai contează la bursa generală. De ce? Pentru că vitejia tinereţii şi forţa brută de muncă nu mai interesează. Nu vă ascund că, astăzi, tineretul de pretutindeni nu mai este valabil prin ceea ce este, ci prin ceea ce ştie. E ceva care s-a întâmplat în lume în defavoarea tinereţii ca atare, raportul modificându-se în favoarea vechiului, care trăieşte dincolo de aşteptări şi care va avea o pondere tot mai mare.


    Noi, românii, avem un neajuns mare: suntem enciclopedişti! Nu rămânem într-o specialitate, atunci când o avem. Noi sărim din matca acestei specialităţi, aşa cum au făcut Cantemir, Haşdeu, Iorga, Eliade - şi asta-i îngrijorează oarecum pe apuseni.
     Enescu, muzicianul, s-a dus în America, a cântat la vioară, pe urmă a cântat la pian, apoi a dirijat, pe urmă a cântat compoziţii proprii. S-a dus în Germania şi a făcut acelaşi lucru... Să citiţi "O viata de om". Iorga ia într-un an licenţa în litere, dă concurs, la 19 ani, la un liceu şi câştigă catedra de latină. Atunci Odobescu, care era ministru, îl cheamă şi-i zice: îţi dau nu ştiu câţi galbeni, du-te şi studiază în străinătate. Acolo, în loc să se ocupe de filologie, face figura de medievist şi devine istoric. Pe drum, se opreşte în câteva capitale şi copiază manuscrise greceşti şi latineşti care priveau Ţările Române. Când se întoarce, îl întâlneşte pe Xenopol, care-i fusese profesor şi care-l întreabă: "Ce faci, Iorga?" "Aş vrea să scriu o istorie a românilor", îi răspunde el. Asta e: vine medievist, după ce fusese filolog latinist, devine istoric al românilor, se duce în Franţa şi ţine conferinţe, se pasionează de Bizanţ şi devine bizantinolog, iar la urmă, scrie şi o istorie a literaturii noastre... Şi atunci francezii, germanii şi englezii, îngustaţi de specializarea lor, devin neîncrezători. La fel s-a întâmplat cu Cantemir şi cu Haşdeu.

       Noi nu putem să nu fim enciclopedişti, pentru că, în marginea marilor culturi, cum stăm, ştiam implicit mai multe. Studenţii noştri de la Paris aveau, faţă de cei de acolo, un mare avantaj: ştiau două, trei limbi străine, în vreme ce tinerii de acolo abia o stiau pe a lor. E un mare avantaj, dar, pentru calificarea în cultură, este şi un dezavantaj: că devii suspect marilor specialişti din afară.
Personalităţile culturii noastre în veacul XX? Brancuşi, Blaga, Mircea Eliade. Ceilalţi sunt celebrităţi în parohia noastră, dar aceştia trei s-au înscris în marea cultură a lumii.

           O întrebare veche: ce şanse are filosofia care utilizează o limbă de circulaţie restrânsă, să ajungă o filosofie universală? De "circulaţie universală" nu ştiu dacă poate fi vorba, dar de bună filosofare - da! De pildă, limba cu cea mai mare circulaţie azi este engleza. Dar în limba engleză, astăzi, nu e filosofie. Ce s-a dezvoltat la ei mai mult e lingvistica, filologia. Limba engleză n-are cuvinte, are numai sintagme, nu are adâncime. Pe când noi, sau, ştiu eu, vreo limbă slavă, cu siguranţă rusa, germana sunt limbi cu adâncime. Şi anume: sunt limbi în care cuvintele au biografie! Îmi pare rău că nu reuşesc să-l conving pe editor să retipărească "Rostirea filosofică românească"; vedeţi acolo vreo 30-40 de cuvinte româneşti care au o întreagă poveste a lor, cam de felul celor de care am pomenit mai înainte.

         De exemplu, ştiţi de unde vine cuvântul cumplit? Vine de la completus. Se zice în Geneza: "a fost un întuneric cumplit". Ei, când vezi asta, sufletul şi mintea românească înţeleg desăvârşirea, perfecţiunea ca pe ceva cumplit. În termenii fiinţei, la noi, totul e mult mai bogat. În timp ce Hamlet poate spune numai a fi sau a nu fi, noi avem şi pe va fi fiind, a fost sa fie, n-a fost sa fie, va fi sa fie... Limba românească nu îngăduie, poate, accesul la marea cultură, dar la marea filosofie: da!


Constantin Noica, discurs din aprilie 1986

marți, 13 iulie 2010

Ultima noapte de liceu

A fost frumos. Încerc să mă feresc cât pot de clişee de genul" s-a terminat", "am plâns", "îmi va fi dor", dar e inevitabil să nu mă gândesc la ele. Da, chiar am plâns, îmi va fi dor şi, din păcate, da, s-a terminat. Rămân atâtea vorbe nespuse, atâtea lucruri nefăcute, atâtea , atâtea, atâtea. Şi totuşi, perioada liceului a fost de neuitat. Îmi amintesc cât de mici eram ca boboci, cum ne uitam bănuitori unii la alţii şi cât ne-am schimbat pe parcurs. Câte prietenii frumoase am legat între noi!
Îmi amintesc de Ali care atunci când am întrebat-o dacă e din Republica Moldova, mi-a zâmbit discret, s-a înroşit şi mi-a răspuns încet" Ah, tot se mai simte accentul?". Şi băiatul ăla mic din clasa a noua, pe care l-am strigat Alex, apoi Poştoacă, Poşti, dar, până la urmă i-am zis Pişti, deşi n-are niciun gram de sânge unguresc în el, dimpotrivă. El a fost cel care ne făcea să râdem indiferent cât de supărate eram şi ne spunea cele mai seci glume, chiar în mijlocul orei. Şi Drăghici, aia cu gura mare, care plângea la fiecare chef, dar care ne putea ţine de mână oricând, numai să simţim că avem pe cineva lângă noi. M-a durut mult capul din cauza râsului ei, şi uneori mi-aş fi dorit să se înece şi să tacă măcar o oră, dar tare îmi va fi dor de ea. Iar Răzvi a fost "sufletul petrecerii", cel căruia îi simţeam mereu lipsa când nu era la şcoală şi, parcă nici nu mai aveam vreunul chef de ore. El a fost cel care, cu mare sinceritate, ne-a împărtăşit visul lui, în mijlocul orei de geografie, în clasa a noua:" Mă, eu dacă ajung preşedinte, vă omor pe toţi!". Sigur...i-a mai trecut de atunci. Ione a fost o versiune mai naivă şi mai jucăuşă a Cleopatrei, cea care aducea sendvişuri pentru toată clasa, care asculta problemele noastre cu mare atenţie şi care ne iubea pe toţi. În  Geo am văzut mereu o reeditare a portretului Ilenei Cosânzeana, cu părul bălai şi lung, care nu l-a aşteptat, însă, pe Făt-Frumos cu calul alb să o salveze, ci l-a găsit ea, la o petrecere unde se asculta muzică dură, şi unde nu era nevoie de ventilatoare.
Toţi am avut caractere atât de diferite şi ne-am iubit până la ură, apoi am luat-o de la început. S-a sfârşit cu iubire, iar cine n-a simţit asta în ultimele zile ale liceului, şi-a pierdut ,clar, cei mai frumoşi ani din viaţă degeaba.
video                                                                                            


Ea e Ana, şefa noastră de promoţie.

   

miercuri, 7 iulie 2010

Sensul libertăţii

"Acum când în toate părţile se discută cu pasiune problema libertăţii, este bine să ne întrebăm ce poate însemna acest cuvânt.
Secolul al XIX-lea a făcut mare caz de libertatea individului şi a acordat nenumărate drepturi gândirii şi instinctelor individuale. De fapt, definiţia sumară a libertăţii, în sensul veacului trecut ar fi: participarea individuală la cât mai multe drepturi cucerite.(...)
A fi liber înseamnă, înainte de toate, a fi responsabil faţă de tine însuţi. Eşti liber pe viaţa ta - adică orice act pe care îl faci, te angajează: trebuie să dai socoteală de el. Participarea la drepturi, însă, nu te angajează cu nimic, este o "libertate" exterioară, automată; este un permis de liberă circulaţie în viaţa civilă şi privată. Nu rişti nimic cu un asemenea permis; nu te angajezi, nici moral, nici social.
Să ne gândim puţin ce înseamnă, în adevăratul înţeles al cuvântului, un om liber, cu desăvârşire liber. Este un om care răspunde cu propria lui viaţă pentru orice act pe care îl săvârşeşte. Nu poţi fi liber dacă nu eşti responsabil. Libertatea adevărată nu implică "drepturi" - pentru că drepturile îţi sunt date de alţii şi ele nu te angajează. Eşti liber atunci când răspunzi pentru orice act pe care îl faci. Răspundere gravă - căci e vorba de propria ta viaţă, pe care o poţi pierde (adică te poţi rata) sau pe care o poţi fertiliza (adică poţi crea). În afară de aceşti doi poli - ratarea şi creaţia - nu văd ce sens ar avea libertatea. Eşti liber - adică eşti responsabil de viaţa ta; o poţi pierde, sau o poţi crea, devii automat sau ratat, sau om viu şi întreg. Epocile care au ignorat acest sens al libertăţii, au dat cel mai mare număr de rataţi. Teama de responsabilitate sileşte omul modern să renunţe la libertate pentru drepturi.
Singurul lucru valabil din toate "libertăţile" cucerite de la revoluţia franceză încoace - este dreptul de a fi liber. Drept de care, însă, nu profită aproape nimeni. Căci a face acte nesancţionabile, nu înseamnă a fi liber."

 Mircea Eliade, articol din "Vremea" 16 februarie 1936