‘ Aud şi văd, citesc şi tac cuprins de-o silă ancestrală. Plâng de ruşine c-am fost dac şi c-am ajuns acum zăbală în gura ştirb-a nu ştiu cui, care îmi molfăie mândria şi-mi bate lacrimile-n cui şi-mi răstigneşte poezia. ‘ Tudor Gheorghe
Mi-e dor de Eminescu. Mi-e dor să-mi glăsuiască la ureche Doina şi să-mi aducă Basarabia în casă. Nu mai vreau să găzduiesc străini în odaie şi fratele să-mi las la poartă fără cheie, fără apă de izvor. Nu mai vreau să-ţi ascult plânsetul Basarabie Sfântă! Vreau să te am aici, aievea, să fim din nou totuna. Ridică-te Basarabie! Ridică-te!
A venit primăvara cu dimineţi de aur. Odată cu Ramul verde-nmugurit, cu Râul rece, proaspăt şi străveziu, românul începe a-şi cânta doina cea de jale, cu lacrimi şi suspine. Şi-aduce aminte , nenorocitul că n-are Ţara lui întreagă şi plânge iarăşi, că asta-i tot ce i-a rămas. N-ajung, Doamne, 70 de ani de lacrimi ? Privim cu toţii acum, în depărtare, spre Basarabia- pământ nefericit, şi îl zărim ţinut în lanţuri grele de oţel, îmbuibat în noroi şi plin de viruşi. N-aveţi de gând să ne lăsaţi odată în pace ? Ce-aveţi cu neamul nostru românesc ?Aţi luat voi suflet blând şi cald de moldovean şi l-aţi dus să-ngheţe, să pustiască în Siberii crude. I-aţi luat pe taţi din faţa fiilor şi i-aţi lăsat orfani, fără părinţi. Nu v-a fost milă de ochii inocenţi care vă priveau? Credeaţi că ei or să vă uite ? Şi nu de muncă i-a fost românului frică, ci de neputinţa de a-şi apăra pământul. El n-a vrut niciodată vreun fir de iarbă de la voi, nici de la alţii. Şi-a vrut doar pământul lui cel strămoşesc, apărat cu sângele străbunilor. Pe toţi v-am găzduit în odăi luminoase, v-am hrănit cu pâinea noastră proaspăt scoasă din vatră şi v-am potolit setea cu apă dulce de izvor. “Iar voi aşa ne mulţumiţi ... ‘
Răsai biruitor peste munţi, tu Ştefan şi luptă cu toţi cei ce ne-au nedreptăţit, răsai tu Ţepeş şi pedepseşte-i pe toţi cei care ne-au furat ! Regăseşte-te tu Sfat al Ţării ca să putem striga din nou “Trăiască Unirea cu România!”
Aşa cum pe Iisus l-au răstignit pentru vorbele lui şi pentru că este fiul lui Dumnezeu, aşa şi pe tine , Basarabie- ‘ cântec ce curgi de sus în jos, ca plânsul”, te-au răstignit pentru Limba ta Română şi pentru că eşti fiica României. Te-au luat din faşă şi te-au ponegrit, ţi-au răguşit glasul şi ţi-au amestecat sângele cu venin. Acum zaci la margine de Prut şi cauţi cu mâna ta rănită ale noastre degete, să te-ngrijim. Ţi-au inventat o limbă. Ce nesăbuiţi ! Nu ştiu ei diferenţa dintre limbă şi grai, nu ştiu ei vorbi româneşte să-şi dea seama că moldoveneasca e română în toate straturile şi substraturile ei ?!
Au trecut 92 de ani de la Sărbătoarea noastră, a tuturor românilor. Sărbătoarea reîntoarcerii Fiicei la Mama ei, momentul în care noi toţi am construit din sânge şi martiri podul peste Prut. I-am făcut obloane din suferinţă şi l-am ornat cu Limba Română. Când bestiile roşii au crezut că l-au distrus, ei n-aveau habar că nu cărămizile îl ţineau, astfel că n-au reuşit decât să ne despartă fizic, dar dorul nostru e dus acum de valurile Prutului, către voi, fraţi români, care trăiţi în lumea celor roşii. Mărturie ne stă Scrisoarea lui Vieru,cel pe care l-aţi minţit de mic copil, silindu-l să ne urască:" Aflând că frate-mi eşti, odată/ Scăpai o lacrimă-n priviri / Ce-a fost pe loc şi arestată/ Şi dusă-n ocnă la Sibiri". De ce oare ne urăsc atâta muscalii? De ce-au venit nebuni de la război şi –au început să lovească în sufletul român? Se poate oare să-şi fi pierdut ei aspiraţia spre autenticitate şi să fi rămas la stadiul estetic, trăind în orizontul simţurilor, al poftelor, fără "morala universală", fără Dumnezeu? Eşti doar o poftă pentru ei, frumoasă Basarabie. Aşa cum copilul mic, vrea neapărat jucăria celuilalt, deşi o are şi el pe a lui, aşa te vrea Rusia pe tine. Deşi tu eşti a noastră, pentru că, aşa cum spunea Marele nostru Eminescu: “ A rosti numele Basarabia e una cu a lupta contra dominaţiei ruseşti.”
Ţi-am pregătit Basarabie dragă, rochia de mireasă şi ţi-am gătit mirele- Tricolorul, iar ceea ce va uni Dumnezeu, nici omul, nici bestia roşie să nu mai despartă! Îţi vom aranja buchetul din aurite fire de grâu şi îţi vom prinde-n păr a noastră Doina de jale. Naşi îţi vor fi Ion şi Doina Aldea şi veţi jura pe Eminescu! Vă va uni Hristos în veci şi pentru totdeauna !
Coboară-ţi Doamne ochii peste Prut şi vezi cum plângem toţi , noi, fraţii, şi plâng şi râuri verzi, stejari puternici şi vânjoşi au lacrimi, bătrânii brazi se-apleacă peste răni şi cerul tot ne plânge supărarea !
Noi aşteptăm cu sufletul la gură ziua de Paşte pe care o vom sărbători împreună, toţi românii şi ne vom vorbi în limba noastră fără griji şi cu mândrie, fără graniţe între noi . Va răsări al nostru Tricolor şi în Ardeal, şi în Moldova şi în Banat şi în Bucovina şi în Basarabia întreagă! Doamne intră şi în a noastră ţărişoară şi încălzeşte-ne , spulberă dintre noi Siberia de gheaţă!
"Astăzi e dar timpul ca să întărim atât în români, cât şi în popoarele mari ale apusului, credinţa în trăinicia poporului român". Mihai Eminescu
