Concepţii

Despre fericire-obişnuinţă-tristeţe...sau mai mult despre fericire

2012-01-25T03:39:00.000+02:00

Nu cu mult timp în urmă mă gândeam că sunt nefericită. M-am gândit atât de mult la asta, m-am sforţat atât de intens să găsesc un motiv real, ireparabil pentru faptul de a fi nefericită încât am ajuns să îmi impun o pseudo-nefericire prostească. Eram nefericită tocmai pentru că mă gândeam sau voiam să cred că sunt nefericită. Dar de fapt cred că eram într-o stare de platitudine, adică nu mi se mai întâmpla nimic extraordinar care să mă scoată din soileala în care în mod absolut firesc mă găseam.

Cum este un om când nu e nici fericit, nici nefericit? Aşa eram eu atunci. Am stat apoi şi m-am gândit ce înseamnă pentru mine fericirea. Instantaneu îmi vine în minte că râd. Atunci sunt fericită. Dar dacă râsul meu s-ar transforma într-o realitate continuă, permanent valabilă sigur fericirea mea se va schimba. Nu va mai fi acolo. Cum ar fi să râd încontinuu? Şi de fapt, pot să râd când aud o glumă bună, sau când i se rupe scaunul profului la catedră. Dar, parcă asta nu-i fericire. E doar o stare de bine, mai sus poziţionată gradual înspre fericire, decât obişnuinţa.

De asta cred că de fapt, fericirea mea sunt primele ciocniri. Primele ciocniri care-mi răvăşesc corpul, care-mi gâdilă călcâiele, care-mi răsucesc venele că abia-mi mai trece sângele de la o celulă la alta şi care-mi învăluie capul, cu toate complexităţile lui, într-un nimb imens. Asta e fericirea mea. Atât de intensă e senzaţia încât în mod necesar trebuie să închid ochii, ca să mă liniştesc. Nu i-am ţinut niciodată deschişi pentru că am impresia că fericirea nu-şi va mai atinge vârful.

Da, cred că asta-i fericirea în stadiul ei terminal pentru mine, care nu poate să dureze ca să nu fie în pericol să devină obişnuinţă. Adică nu în sensul că te obişnuieşti să fii fericit. Nu există aşa ceva, ori eşti fericit, ori obişnuit, ori trist. E ca un fel de triunghi echilateral fix, căruia nu-i poţi schimba poziţia: fericire - obişnuinţă - tristeţe, unde baza este întotdeauna obişnuinţa, iar celelalte două laturi, deşi egale, formează vârful de sus. Toate unghiurile sunt egale, da, dar sunt unghiurile de la baza triunghiului, şi unghiul de sus. Unghiul ăla de sus e format din fericirea extremă şi tristeţea extremă. Adică natura lor e aceeaşi, doar că sunt percepute în mod diferit, sau dau naştere unor senzaţii la fel de intense, dar percepute diferit.

Nu cred în fericire absolută, pentru că nu cred că fericirea e ceva care se menţine. Cred în fericirea extremă - un punct pe care-l atingi de câte ori poţi. Latura fericirii creşte gradual, analog cu latura tristeţii din diferite cauze.

Acum, întrebarea este de unde ştiu dacă am atins fericirea extremă sau dacă nu cumva se poate să mă înşel? Mai sus mi-am definit fericirea mea, acum, întrebarea asta va rămâne mereu fără răspuns, şi va fi un regres nesfârşit, vorba unui profesor :"Dacă puteţi să formulaţi un răspuns la întrebarea asta, puteţi primi un premiu Nobel."
Câteodată îmi pare aşa o inutilitate toată încercarea asta de-a defini lucruri...

Eminescu ...

2012-01-15T17:10:00.002+02:00

Ai Noştri Tineri

Ai noştri tineri la Paris învaţă
La gît cravatei cum se leagă nodul,
Ş-apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.

La ei îşi cască ochii săi nerodul,
Că-i vede-n birje răsucind mustaţa,
Ducînd în dinţi ţigara lungăreaţă…
Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.

Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strîmbă:
Stîlpi de bordel, de crîşme, cafenele
Şi viaţa lor nu şi-o muncesc — şi-o plimbă.

Ş-aceste mărfuri fade, uşurele,
Ce au uitat pîn’ şi a noastră limbă,
Pretind a fi pe cerul ţării: stele.

Când ţi se arde pielea

2011-12-07T19:51:00.001+02:00

Veşnic mi-am sucit privirea către piei arse, riduri întinse, neacoperite şi culori palide. Am întors capul după ele şi mi l-am lăsat acolo, puţin câte puţin... Mi-am încâlcit venele gâtului tot răsucindu-mă, străduindu-mă să le ating măcar umbra. Uneori zbieram obsedant către ceilalţi ochi din jurul meu:" Sublime piei arse! Priviţi sublimele riduri!" Nu mă asculta nimeni. Eventual îmi aruncau câte-o privire tăioasă şi-mi zdrobeau strigătul cu silabe răutăcioase. E greu să-i faci pe oameni să-ţi înţeleagă dorurile. Mi-aş fi dorit să fiu chiar eu o piele arsă, cu riduri mari şi adânci, neacoperite. O piele palidă, cu pori mici şi mulţi prin care să-mi pătrundă toate picăturile de lumină pe care le-am întâlnit şi după care am întors privirea. Şi-aşa, să-mi scalde lumina pielea mea tânără, arsă şi să-mi umple toţi porii. Lumina şi-atât.
Şi să am lumină în loc de piele, lumină în loc de riduri şi lumină în loc de culoare.

Parul meu din lemn de nuc

2011-11-20T03:00:00.000+02:00

Ah! Iar mi-am simţit o lovitură de par în moalele capului. E un lemn tare, masiv...cred c-o fi fost de stejar sau... nuc, da! De nuc a fost. Încă mă doare şi câteodată se accentuează durerea asta şi-mi vine să urlu. Tare mi-e că urlu degeaba, că oricum lumea nu dă doi bani pe urletul meu, vorba aia:" Je m'en fiche". Şi să zic mersi dacă măcar or să m-audă, sau O să m-audă, un sigur omuleţ, ce zic eu...măcar o ureche. Neh...n-o să urlu. Ştiam dinainte că n-o să urlu, doar aşa fac mereu. Întâi mă gândesc la efect, ca să nu fie doar lenea de vină că n-am urlat.

Mă rog, să revenim la par. Parul este ceva constant în viaţa mea. E, poate, singurul lucru constant din viaţa mea. Şi când mi-e lumea mai dragă, când mă pierd în timp, când m-apucă să vorbesc cu cineva despre păsărelele din capul meu, el e acolo şi... JBENG una. "Mm...nu vezi că vorbeşti singură?; Auzi...mai ai de gând să stai aşa mult?; Fetiţă, tu nu-ţi dai seama că gândeşti degeaba?" Şi-mi piere tot. Tot, tot. E "gravisssssimă" treaba. Nu numai că îmi piere orice chef de orice, nici măcar să nu fac nimic nu pot, adică nici tu stat, nici tu a face, nici tu a gândi, nici nici. Toate orătaniile astea mă consumă, mă parazitează şi mă storc de ele însele. Şi când termină, mă lasă aşa...să plutesc şi văd cu mintea fire de trecut, de vise şi-mi vine a plânge. Rău de tot. Şi plâng(asta când am norocul să fiu singură, să nu m-audă vreun nepăsător din-ăsta, dar când n-am noroc e şi mai rău). Cele mai rele sunt firele de viitor ultim, veşnic. Alea mă distrug. După ce trec, mă lasă într-o baltă de lacrimi, eu sfârtecată, ea tot mai bogată. Nu-mi mai plac firele. Mai demult mă vedeam pe mine ca un fir, un firicel, dar nu-s aşa vânjoasă. Eram optimistă când eram mai mică, mă mândream cu mine, mă credeam voinică, da' de unde...

Tot cresc, cresc şi mă pierd tot mai adânc în infinitul ăsta de "haos diform de forme ideale". Mi-e frică rău să nu cumva să mă pierd de tot, dar nici n-aş vrea să fiu ca ceilalţi (ăia cu "je m'en fiche"). Nu, nu că ei ar fi mai proşti, mai nefericiţi sau inferiori, nicidecum. Ei sunt cei norociţi de soartă, ei sunt cei care valorifică cel mai bine odiosul ăsta de timp, care-şi bate joc de noi, care ne rânjeşte în faţă. Tmpul e diavolul cel mai de temut. Nimeni nu luptă cu el. Şi toţi cei care au încercat să facă asta, au dispărut subit. Bine, nici cei care n-au încercat să lupte n-au fost cruţaţi. Mi-e frică...mi-e o frică cumplită de el. Timpul e ăla care lucrează cu firele şi-i îmbrobodeşte pe oameni: "Hai să-ţi dau o bombonică!"Şi venim toţi ca nişte hrăpăreţi, halim bomboane până ni se face rău şi-apoi dăm de dracu. Cine ne-o fi pus să ne lăsăm ademeniţi?
Ah, ce invenţie tâmpită şi timpul ăsta.

Să revenim totuşi...ziceam despre parul meu din lemn de nuc...Dulcele meu par care mă schilodeşte neobosit. Ce m-aş face fără el?

de azi mă ocup de mâini

2011-01-25T20:48:00.001+02:00

Despre mâini n-aş putea să zic ceva mai real, decât cu mâinile. Nici despre mine, nici despre tine, nici despre tot n-aş putea să zic ceva mai bine, decât cu mâinile. Dar despre Mână, despre ea nu mai pot să zic nimic acum. M-am lăsat dusă şi răstălmăcită în mâini străine şi pricepute. Şi-mi umblă degetele prin cap, prin ochi şi prin gură, dar n-au mai prins, de ceva timp, nici măcar un puţin. Măcar oleacă, măcar un firicel. Dreapta mi-e bolnavă, iar stânga mi-a ieşit de sub control, mi se crede cam independentă.E musai să le recuperez.

Hellblau

2010-10-28T21:26:00.000+03:00

Şi eu, ca şi tine, încă aştept să trec de zid.

Plec, dar rămân

2010-10-02T00:46:00.001+03:00

Acum când simt cu adevărat toamna dinauntrul meu aş vrea să întorc timpul şi să-l opresc apoi. Pentru că mi-e frică să nu se stingă focul pe parcurs şi să se-aleagă praful. Aş prefera mai degrabă să-l sting eu acum, cu propria-mi carne, decât să-l mai lungesc puţin ştiind că nu-l vom putea ţine aprins până atunci. Dar ştiu că putem. Vreau să putem! Pentru că ştiu acum că iubirea nespusă (la propriu) e atât de intensă încât cuvintele ălea banale parcă îi estompează din putere. " Te iubesc"... poţi să spui că iubeşti un pix, pentru că scrie frumos, iubeşti un roman, o rochie, o maşină. De asta nu-ţi spun eu că te iubesc. Pentru că e prea simplu.

Toamnă

2010-09-10T12:56:00.001+03:00

Atâtea frunze coapte vor cădea şi-mi vor mângâia tălpile tremurânde. Eu voi păşi mai departe, iar ele...ele nu se vor depărta ci o-r să m-aştepte să le las în urmă. Şi ştiu că totul se va usca, dar va veni şi cealaltă toamnă. Iubesc toamna pentru că ea e muza mea, iubesc cu patimă toamna şi ploile ei!

"Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei..."

(Ana Blandiana - Descântec de ploaie )

Voi zbura spre sud

2010-07-28T19:24:00.000+03:00

Constantin Noica

2010-07-16T17:03:00.001+03:00

         Îmi îmblânzesc emoţia şi gândurile cu care am ajuns aici, pentru că, la anii aceştia ai mei, simt datoria să fiu rău cu tinerii, să nu spun: "Dragii mei, sunteţi buni, treceţi mai departe!" Nu trebuie să le dăm drumul aşa! Să nu aşteptaţi deci, cuvinte bune de la mine - ci doar un îndemn, puţin mai dur decât se face el de obicei.

          Există azi în lume un lamento general: unii se vaită că n-au destule, alţii că au prea multe, de la bunuri şi până la informaţie. Toată lumea se vaită: "Vai, câte cunoştinţe sunt!" Ca şi cum nu trăim spre a cunoaşte, ci pentru a merge, pur şi simplu, mai departe...

        Ceea ce aş vrea să vă spun, de la început, este că lumea oamenilor se împarte în două: în subiecte umane şi obiecte umane. Sunteţi la vârsta la care trebuie să vă hotărâţi, să încercaţi să ajungeţi subiecte umane. Dacă vreţi să rămâneţi obiecte umane, n-aveţi decât. Vă foloseşte realitatea într-un fel sau altul. Dar, pentru cei care vor să fie subiecte, vreau să vă arăt ce se întâmplă în lumea de azi, cum se poate ieşi din extraordinara primejdie a lumii care-şi face încercarea şi în voi, cum zice Eminescu, să vă arăt cum puteţi ocoli pericolul acesta de a fi obiecte.Merită să încercaţi. Este vârsta la care încercarea trebuie făcută. De vreo două generaţii, simpla tinereţe, tinereţea în sine nu mai contează la bursa generală. De ce? Pentru că vitejia tinereţii şi forţa brută de muncă nu mai interesează. Nu vă ascund că, astăzi, tineretul de pretutindeni nu mai este valabil prin ceea ce este, ci prin ceea ce ştie. E ceva care s-a întâmplat în lume în defavoarea tinereţii ca atare, raportul modificându-se în favoarea vechiului, care trăieşte dincolo de aşteptări şi care va avea o pondere tot mai mare.

    Noi, românii, avem un neajuns mare: suntem enciclopedişti! Nu rămânem într-o specialitate, atunci când o avem. Noi sărim din matca acestei specialităţi, aşa cum au făcut Cantemir, Haşdeu, Iorga, Eliade - şi asta-i îngrijorează oarecum pe apuseni.
     Enescu, muzicianul, s-a dus în America, a cântat la vioară, pe urmă a cântat la pian, apoi a dirijat, pe urmă a cântat compoziţii proprii. S-a dus în Germania şi a făcut acelaşi lucru... Să citiţi "O viata de om". Iorga ia într-un an licenţa în litere, dă concurs, la 19 ani, la un liceu şi câştigă catedra de latină. Atunci Odobescu, care era ministru, îl cheamă şi-i zice: îţi dau nu ştiu câţi galbeni, du-te şi studiază în străinătate. Acolo, în loc să se ocupe de filologie, face figura de medievist şi devine istoric. Pe drum, se opreşte în câteva capitale şi copiază manuscrise greceşti şi latineşti care priveau Ţările Române. Când se întoarce, îl întâlneşte pe Xenopol, care-i fusese profesor şi care-l întreabă: "Ce faci, Iorga?" "Aş vrea să scriu o istorie a românilor", îi răspunde el. Asta e: vine medievist, după ce fusese filolog latinist, devine istoric al românilor, se duce în Franţa şi ţine conferinţe, se pasionează de Bizanţ şi devine bizantinolog, iar la urmă, scrie şi o istorie a literaturii noastre... Şi atunci francezii, germanii şi englezii, îngustaţi de specializarea lor, devin neîncrezători. La fel s-a întâmplat cu Cantemir şi cu Haşdeu.

       Noi nu putem să nu fim enciclopedişti, pentru că, în marginea marilor culturi, cum stăm, ştiam implicit mai multe. Studenţii noştri de la Paris aveau, faţă de cei de acolo, un mare avantaj: ştiau două, trei limbi străine, în vreme ce tinerii de acolo abia o stiau pe a lor. E un mare avantaj, dar, pentru calificarea în cultură, este şi un dezavantaj: că devii suspect marilor specialişti din afară.
Personalităţile culturii noastre în veacul XX? Brancuşi, Blaga, Mircea Eliade. Ceilalţi sunt celebrităţi în parohia noastră, dar aceştia trei s-au înscris în marea cultură a lumii.

           O întrebare veche: ce şanse are filosofia care utilizează o limbă de circulaţie restrânsă, să ajungă o filosofie universală? De "circulaţie universală" nu ştiu dacă poate fi vorba, dar de bună filosofare - da! De pildă, limba cu cea mai mare circulaţie azi este engleza. Dar în limba engleză, astăzi, nu e filosofie. Ce s-a dezvoltat la ei mai mult e lingvistica, filologia. Limba engleză n-are cuvinte, are numai sintagme, nu are adâncime. Pe când noi, sau, ştiu eu, vreo limbă slavă, cu siguranţă rusa, germana sunt limbi cu adâncime. Şi anume: sunt limbi în care cuvintele au biografie! Îmi pare rău că nu reuşesc să-l conving pe editor să retipărească "Rostirea filosofică românească"; vedeţi acolo vreo 30-40 de cuvinte româneşti care au o întreagă poveste a lor, cam de felul celor de care am pomenit mai înainte.

         De exemplu, ştiţi de unde vine cuvântul cumplit? Vine de la completus. Se zice în Geneza: "a fost un întuneric cumplit". Ei, când vezi asta, sufletul şi mintea românească înţeleg desăvârşirea, perfecţiunea ca pe ceva cumplit. În termenii fiinţei, la noi, totul e mult mai bogat. În timp ce Hamlet poate spune numai a fi sau a nu fi, noi avem şi pe va fi fiind, a fost sa fie, n-a fost sa fie, va fi sa fie... Limba românească nu îngăduie, poate, accesul la marea cultură, dar la marea filosofie: da!

Constantin Noica, discurs din aprilie 1986

Ultima noapte de liceu

2010-07-13T01:47:00.004+03:00

A fost frumos. Încerc să mă feresc cât pot de clişee de genul" s-a terminat", "am plâns", "îmi va fi dor", dar e inevitabil să nu mă gândesc la ele. Da, chiar am plâns, îmi va fi dor şi, din păcate, da, s-a terminat. Rămân atâtea vorbe nespuse, atâtea lucruri nefăcute, atâtea , atâtea, atâtea. Şi totuşi, perioada liceului a fost de neuitat. Îmi amintesc cât de mici eram ca boboci, cum ne uitam bănuitori unii la alţii şi cât ne-am schimbat pe parcurs. Câte prietenii frumoase am legat între noi!
Îmi amintesc de Ali care atunci când am întrebat-o dacă e din Republica Moldova, mi-a zâmbit discret, s-a înroşit şi mi-a răspuns încet" Ah, tot se mai simte accentul?". Şi băiatul ăla mic din clasa a noua, pe care l-am strigat Alex, apoi Poştoacă, Poşti, dar, până la urmă i-am zis Pişti, deşi n-are niciun gram de sânge unguresc în el, dimpotrivă. El a fost cel care ne făcea să râdem indiferent cât de supărate eram şi ne spunea cele mai seci glume, chiar în mijlocul orei. Şi Drăghici, aia cu gura mare, care plângea la fiecare chef, dar care ne putea ţine de mână oricând, numai să simţim că avem pe cineva lângă noi. M-a durut mult capul din cauza râsului ei, şi uneori mi-aş fi dorit să se înece şi să tacă măcar o oră, dar tare îmi va fi dor de ea. Iar Răzvi a fost "sufletul petrecerii", cel căruia îi simţeam mereu lipsa când nu era la şcoală şi, parcă nici nu mai aveam vreunul chef de ore. El a fost cel care, cu mare sinceritate, ne-a împărtăşit visul lui, în mijlocul orei de geografie, în clasa a noua:" Mă, eu dacă ajung preşedinte, vă omor pe toţi!". Sigur...i-a mai trecut de atunci. Ione a fost o versiune mai naivă şi mai jucăuşă a Cleopatrei, cea care aducea sendvişuri pentru toată clasa, care asculta problemele noastre cu mare atenţie şi care ne iubea pe toţi. În Geo am văzut mereu o reeditare a portretului Ilenei Cosânzeana, cu părul bălai şi lung, care nu l-a aşteptat, însă, pe Făt-Frumos cu calul alb să o salveze, ci l-a găsit ea, la o petrecere unde se asculta muzică dură, şi unde nu era nevoie de ventilatoare.
Toţi am avut caractere atât de diferite şi ne-am iubit până la ură, apoi am luat-o de la început. S-a sfârşit cu iubire, iar cine n-a simţit asta în ultimele zile ale liceului, şi-a pierdut ,clar, cei mai frumoşi ani din viaţă degeaba.

Ea e Ana, şefa noastră de promoţie.

Sensul libertăţii

2010-07-07T00:33:00.003+03:00

"Acum când în toate părţile se discută cu pasiune problema libertăţii, este bine să ne întrebăm ce poate însemna acest cuvânt.
Secolul al XIX-lea a făcut mare caz de libertatea individului şi a acordat nenumărate drepturi gândirii şi instinctelor individuale. De fapt, definiţia sumară a libertăţii, în sensul veacului trecut ar fi: participarea individuală la cât mai multe drepturi cucerite.(...)
A fi liber înseamnă, înainte de toate, a fi responsabil faţă de tine însuţi. Eşti liber pe viaţa ta - adică orice act pe care îl faci, te angajează: trebuie să dai socoteală de el. Participarea la drepturi, însă, nu te angajează cu nimic, este o "libertate" exterioară, automată; este un permis de liberă circulaţie în viaţa civilă şi privată. Nu rişti nimic cu un asemenea permis; nu te angajezi, nici moral, nici social.
Să ne gândim puţin ce înseamnă, în adevăratul înţeles al cuvântului, un om liber, cu desăvârşire liber. Este un om care răspunde cu propria lui viaţă pentru orice act pe care îl săvârşeşte. Nu poţi fi liber dacă nu eşti responsabil. Libertatea adevărată nu implică "drepturi" - pentru că drepturile îţi sunt date de alţii şi ele nu te angajează. Eşti liber atunci când răspunzi pentru orice act pe care îl faci. Răspundere gravă - căci e vorba de propria ta viaţă, pe care o poţi pierde (adică te poţi rata) sau pe care o poţi fertiliza (adică poţi crea). În afară de aceşti doi poli - ratarea şi creaţia - nu văd ce sens ar avea libertatea. Eşti liber - adică eşti responsabil de viaţa ta; o poţi pierde, sau o poţi crea, devii automat sau ratat, sau om viu şi întreg. Epocile care au ignorat acest sens al libertăţii, au dat cel mai mare număr de rataţi. Teama de responsabilitate sileşte omul modern să renunţe la libertate pentru drepturi.
Singurul lucru valabil din toate "libertăţile" cucerite de la revoluţia franceză încoace - este dreptul de a fi liber. Drept de care, însă, nu profită aproape nimeni. Căci a face acte nesancţionabile, nu înseamnă a fi liber."

Mircea Eliade, articol din "Vremea" 16 februarie 1936

Acţiuni necontrolate

2010-06-23T15:42:00.001+03:00

Vezi tu...şi scrisul ăsta are părţile lui proaste. Ca atunci când scrii ceva numai pentru că sună frumos, cuvintele se leagă între ele într-un mod armonios şi "e multă dramă" şi atunci lumea se sensibilizează şi..." Vai cât suferă!". Prostii. De fapt, problema este că tu nu te cunoşti. Ca să te iubească cineva, trebuie în primul rând să te cunoască, să-ţi cunoască deprinderile, temerile, atuurile şi să admire modul cum se prezintă ele în tine, sau prin tine. Cum ai putea să le ceri celorlalţi să te iubească când tu nu te cunoşti? Şi dacă tu nu te cunoşti, e imposibil ca cineva din afară să te cunoască mai bine. Pentru că tu, trăieşti cu tine mai mult decât trăieşti cu oricine altcineva, sau altceva. Şi tot ce se întâmplă în tine, tu înţelegi cel mai bine şi poate încerci să exprimi, să te cunoască şi ceilalţi, dar mereu va fi o marjă de eroare, pentru că ceea ce simţi nu poate fi cu desăvârşire exprimat. Şi atunci, ori nu ştii tu să îţi exprimi adevăratele tale valori (sau nonvalori) cât mai aproape de adevăr, ori nu le cunoşti. Şi eu cred că a doua variantă este mult mai plauzibilă. Ar mai fi o variantă...aia cu "scrii ceva numai pentru că sună frumos"...dar ar fi prea josnic.
Aşadar, dacă aş fi în locul tău, eu aş încerca să mă cunosc, să aflu ce sunt, cine sunt, ce pot. Aşa, poate aş renunţa să mă mai avânt prin neguri atât de întunecate, din care nu mai pot ieşi. Şi atunci când te vei cunoaşte, vei avea şi control asupra actelor tale.

Învăţ...de mâine

2010-06-20T00:06:00.000+03:00

Nu ştiu dacă am făcut bine sau nu, dar e una dintre cele mai însemnate provocări căreia trebuie să îi fac faţă. Nu e deloc uşoară filosofia asta, dar ştiam că dacă nu o aleg acum, n-o să am răbdare cu ea mai târziu. Şi ştiu că abia aşteptaţi să iau o notă mică la bac şi să ziceţi : " Mă, ce tare se credea ea. I-a trebuit filosofie, na, acum să văd eu la ce facultate merge ea cu notele ăstea."

Dar staţi liniştiţi, respiraţi uşor. Lăsaţi-mă pe mine să desfac şampania. Vine şi Socrate la petrecere.

Aaah...şi mai terminaţi cu văicărelile. Sunteţi oameni mari, ce naiba!

Aş vrea să existe mai multe începuturi în aceeaşi poveste

2010-06-05T00:37:00.000+03:00

Mi-ar trebui o umbrelă care să mă ferească de ploile iubirii. Am căutat-o şi o tot caut, dar nu găsesc una care să se potrivească. Ba una e prea mică, ba una e prea mare şi nu mai văd pe unde merg, altele sunt strâmbe, din materiale permeabile, sau pur şi simplu stricate. Cred că le-au folosit şi alţii înaintea mea, de asta sunt aşa uzate. Să mai fi fost şi altcineva în situaţia mea? Mi-ar trebui şi o armură... pentru cuvintele ăstea care lovesc. Da, o armură din fier, să nu mai simt nimic. Aş găsi oare una pe mărimea mea? Mi-ar trebui şi o pungă de gheaţă s-o ţin la piept. Am auzit că gheaţa e bună dacă vrei să devii insensibil. Ar ajuta şi nişte scoci pentru ochi şi gură, şi nişte dopuri pentru urechi.

Aş mai dori şi o cuşcă pentru gânduri, ca o cutie a Pandorei. Poate o va găsi vreun animal şi s-ar face om.

Despre dorinţe

2010-06-02T16:10:00.000+03:00

Omul creator, începând de la acest homo faber, nu a făcut altceva decât să ajute la bulversarea lui. A creat pentru a atrage atenţia. Lucrurile acum nu mai folosesc. Ele doar atrag atenţia. De asta îmi vine mie câteodată aşa un dor nebun să fug, să plec departe şi să urc munţi desculţă, să nu întâlnesc în drumul meu niciun chip încruntat care să mă privească, să treacă toţi pe lângă mine fără să mă observe.
Dar evadarea mea în natură este imediat blocată de sunetul telefonului, prin care cineva mă anunţă că trebuie să cobor. Aş vrea să îi spun că nici măcar n-am apucat să urc, dar nu mai am timp.
Omul ar fi trebuit să rămână acea " fiinţă deschisă permanent spre lume", dar el se închide acum între cei patru pereţi, pentru care munceşte mult şi face sacrificii. Îşi face şi gard să nu cumva să poată ieşi prea uşor. Acum nu mai pendulează totul în jurul omului, ci în jurul maşinăriilor create de om.

Şi mă întreb...de ce oare avem atâta nevoie de limite când un pămât întreg aşteaptă să-l descoperim?

Azi mă cunosc mai mult. Ştiu că drumul meu va duce mereu spre Răsărit.

Rasti, rasti

2010-05-31T22:13:00.002+03:00

Daţi-mi un trup, voi munţilor

2010-05-29T00:38:00.000+03:00

Lucian Blaga

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
ce-l port.

Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!
Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber
cum sunt,
pământule sfânt.

Când as iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer,
să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,
aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători
şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.

6 mai

2010-05-06T14:50:00.000+03:00

Ai plecat cu "corăbii de cenuşă", vâslind cu mâinile şi ajungând la "curţile dorului", cu "paşii profetului", uşori şi bine conturaţi. Tu ai urcat "nebănuitele trepte" până la El.
Eu stau acum, la "cumpăna apelor" şi înţeleg "marea trecere" pe care ai făcut-o înauntrul meu. Îţi simt "poemele luminii" care mă ridică tot mai aproape de tine.

Cerşetori de milă

2010-05-06T14:28:00.000+03:00

Azi vreau să bată vântul şi să nu vă mai aud.
Plini de durere contrafăcută.
Vreau să vă ţip în urechi şi să vă leg degetele la spate.

Să văd atunci ce vă mai doare.
Şi nu-nţeleg de ce omul se face preot dacă nu vrea să fie preot? De ce lumea merge la mare dacă nu vrea să-şi ardă pielea la soare? De ce vrem vară când e iarnă şi iarnă când e vară? De ce plângem de fericire dar nu putem râde de tristeţe?

Azi vreau să plouă şi să se crape pământul.
Să vă înghită marea.
Vreau să vă fac să plângeţi toţi, aşa cum plângeam eu odată, să vă aud oftatul şi să râd în hohote de voi.

Iar v-am văzut cerând milă. Dar eu v-am dat neîndurare. Şi-atunci ca nişte cerşetori care înjură când primesc mâncare în loc de bani, aţi trecut la duşmănie. De ce e mila atât de uşor de cerut? De ce nu urcaţi munţi în genunchi în loc să întindeţi mâna?

Azi vreau să fulgere.

Elogiu

2010-04-25T00:53:00.003+03:00

Ne vom plimba agale
pe valurile timpului
mereu.
         Mereu a fost şi-atunci.
Ne vom trezi din ceaţă
cu dorurile-amurgului
mereu.
       Mereu a fost şi-atunci.
Vom asculta cum marea-nvolburată
ne va promite totul,
mereu.
      Mereu a fost şi-atunci.
Mă voi gândi la tine
şi-atunci când "noi" va fi demult.
Mereu.
     Mereu va fi şi-atunci.

La mulţi ani!

"Omul - un vierme ce se transformă în lumină când iubeşte."

2010-04-19T19:56:00.002+03:00

Stăteau amândoi pe treptele casei bătrâneşti, îmbrăţişând cu ardoare răcoarea nopţii şi savurându-i din mister. Fetiţa privea îndepărtatul cer.

- De ce stau stelele pe cer, tată?
- Ca să ne minunăm noi, firimituri de oameni. Să înţelegem că nu lumea este a noastră, ci noi suntem ai lumii.

Bunica întrerupe judecata fetiţei chemându-i la masă. Tata se ridică, ia două farfurii cu cartofi fierţi şi le pune pe trepte, afară.
- Tată, ce sunt luminiţele alea două din depărtare, care clipesc?
- Sunt două căbănuţe, pe vârful Ceahlăului.
- A, am fost şi noi azi. N-am ajuns decât până la poalele muntelui. Mi-ar fi plăcut să stăm acolo sus.

Adierile vântului aduc pădurea mai aproape, iar frunzele cad din copacii zgomotoşi. Liniştea nopţii, la ţară, nu e linişte. E cântec.

- Tata, de ce steaua aia luceşte mai tare decât toate celelalte?
- Pentru că steaua aceea este steaua lui Eminescu, spune tatăl trecându-şi mâna prin părul moale al fetiţei.
- Îmi place mult să stau cu tine, tati.

Acum, fetiţa creşte. Îşi aminteşte cu nostalgie când renunţa la jocurile cu copiii şi prefera plimbarea pe portbagajul bicicletei tatălui. Mergeau mult şi cântau împreună. Se opreau să se odihnească pe iarba crudă şi îşi încredinţau fiinţa naturii. Ştia de atunci că jocul mai poate aştepta.

Paşte

2010-04-14T17:44:00.000+03:00

Concedii, vacanţe.

Febra cumpărăturilor. Mall-uri, supermarketuri, coşuri pline.

Ouă colorate. Verzi, galbene, albastre.

Iepuraşul de peste mări şi ţări.

Băutură şi mâncare.

Petrecere.

Glume multe, beţie.

Eu sărbătoresc altceva de Paşte.
Hristos a Înviat!

Lucruri suntem

2010-04-01T20:17:00.000+03:00

Lucian Blaga

Lucruri suntem printre lucruri.
Aproape suflete suntem, noi doi,
prin soarta asemenea tuturor.
Lucruri suntem, ce poartă în ele,
gânduri ca pietrele, uneori stele,
şi totdeauna un dor.

Pe drumul său fiecare,
ne-am duce în veci undeva.
Ne-am duce-mpreună, mereu amândoi,
Dar drumul norilor e prea mare
în lumea noastră - pentru noi.

Pământul mult prea ars de soare

2010-03-28T17:41:00.001+03:00

‘ Aud şi văd, citesc şi tac cuprins de-o silă ancestrală. Plâng de ruşine c-am fost dac şi c-am ajuns acum zăbală în gura ştirb-a nu ştiu cui, care îmi molfăie mândria şi-mi bate lacrimile-n cui şi-mi răstigneşte poezia. ‘ Tudor Gheorghe

Mi-e dor de Eminescu. Mi-e dor să-mi glăsuiască la ureche Doina şi să-mi aducă Basarabia în casă. Nu mai vreau să găzduiesc străini în odaie şi fratele să-mi las la poartă fără cheie, fără apă de izvor. Nu mai vreau să-ţi ascult plânsetul Basarabie Sfântă! Vreau să te am aici, aievea, să fim din nou totuna. Ridică-te Basarabie! Ridică-te!

A venit primăvara cu dimineţi de aur. Odată cu Ramul verde-nmugurit, cu Râul rece, proaspăt şi străveziu, românul începe a-şi cânta doina cea de jale, cu lacrimi şi suspine. Şi-aduce aminte , nenorocitul că n-are Ţara lui întreagă şi plânge iarăşi, că asta-i tot ce i-a rămas. N-ajung, Doamne, 70 de ani de lacrimi ? Privim cu toţii acum, în depărtare, spre Basarabia- pământ nefericit, şi îl zărim ţinut în lanţuri grele de oţel, îmbuibat în noroi şi plin de viruşi. N-aveţi de gând să ne lăsaţi odată în pace ? Ce-aveţi cu neamul nostru românesc ?Aţi luat voi suflet blând şi cald de moldovean şi l-aţi dus să-ngheţe, să pustiască în Siberii crude. I-aţi luat pe taţi din faţa fiilor şi i-aţi lăsat orfani, fără părinţi. Nu v-a fost milă de ochii inocenţi care vă priveau? Credeaţi că ei or să vă uite ? Şi nu de muncă i-a fost românului frică, ci de neputinţa de a-şi apăra pământul. El n-a vrut niciodată vreun fir de iarbă de la voi, nici de la alţii. Şi-a vrut doar pământul lui cel strămoşesc, apărat cu sângele străbunilor. Pe toţi v-am găzduit în odăi luminoase, v-am hrănit cu pâinea noastră proaspăt scoasă din vatră şi v-am potolit setea cu apă dulce de izvor. “Iar voi aşa ne mulţumiţi ... ‘

Răsai biruitor peste munţi, tu Ştefan şi luptă cu toţi cei ce ne-au nedreptăţit, răsai tu Ţepeş şi pedepseşte-i pe toţi cei care ne-au furat ! Regăseşte-te tu Sfat al Ţării ca să putem striga din nou “Trăiască Unirea cu România!”

Aşa cum pe Iisus l-au răstignit pentru vorbele lui şi pentru că este fiul lui Dumnezeu, aşa şi pe tine , Basarabie- ‘ cântec ce curgi de sus în jos, ca plânsul”, te-au răstignit pentru Limba ta Română şi pentru că eşti fiica României. Te-au luat din faşă şi te-au ponegrit, ţi-au răguşit glasul şi ţi-au amestecat sângele cu venin. Acum zaci la margine de Prut şi cauţi cu mâna ta rănită ale noastre degete, să te-ngrijim. Ţi-au inventat o limbă. Ce nesăbuiţi ! Nu ştiu ei diferenţa dintre limbă şi grai, nu ştiu ei vorbi româneşte să-şi dea seama că moldoveneasca e română în toate straturile şi substraturile ei ?!

Au trecut 92 de ani de la Sărbătoarea noastră, a tuturor românilor. Sărbătoarea reîntoarcerii Fiicei la Mama ei, momentul în care noi toţi am construit din sânge şi martiri podul peste Prut. I-am făcut obloane din suferinţă şi l-am ornat cu Limba Română. Când bestiile roşii au crezut că l-au distrus, ei n-aveau habar că nu cărămizile îl ţineau, astfel că n-au reuşit decât să ne despartă fizic, dar dorul nostru e dus acum de valurile Prutului, către voi, fraţi români, care trăiţi în lumea celor roşii. Mărturie ne stă Scrisoarea lui Vieru,cel pe care l-aţi minţit de mic copil, silindu-l să ne urască:" Aflând că frate-mi eşti, odată/ Scăpai o lacrimă-n priviri / Ce-a fost pe loc şi arestată/ Şi dusă-n ocnă la Sibiri". De ce oare ne urăsc atâta muscalii? De ce-au venit nebuni de la război şi –au început să lovească în sufletul român? Se poate oare să-şi fi pierdut ei aspiraţia spre autenticitate şi să fi rămas la stadiul estetic, trăind în orizontul simţurilor, al poftelor, fără "morala universală", fără Dumnezeu? Eşti doar o poftă pentru ei, frumoasă Basarabie. Aşa cum copilul mic, vrea neapărat jucăria celuilalt, deşi o are şi el pe a lui, aşa te vrea Rusia pe tine. Deşi tu eşti a noastră, pentru că, aşa cum spunea Marele nostru Eminescu: “ A rosti numele Basarabia e una cu a lupta contra dominaţiei ruseşti.”

Ţi-am pregătit Basarabie dragă, rochia de mireasă şi ţi-am gătit mirele- Tricolorul, iar ceea ce va uni Dumnezeu, nici omul, nici bestia roşie să nu mai despartă! Îţi vom aranja buchetul din aurite fire de grâu şi îţi vom prinde-n păr a noastră Doina de jale. Naşi îţi vor fi Ion şi Doina Aldea şi veţi jura pe Eminescu! Vă va uni Hristos în veci şi pentru totdeauna !

Coboară-ţi Doamne ochii peste Prut şi vezi cum plângem toţi , noi, fraţii, şi plâng şi râuri verzi, stejari puternici şi vânjoşi au lacrimi, bătrânii brazi se-apleacă peste răni şi cerul tot ne plânge supărarea !

Noi aşteptăm cu sufletul la gură ziua de Paşte pe care o vom sărbători împreună, toţi românii şi ne vom vorbi în limba noastră fără griji şi cu mândrie, fără graniţe între noi . Va răsări al nostru Tricolor şi în Ardeal, şi în Moldova şi în Banat şi în Bucovina şi în Basarabia întreagă! Doamne intră şi în a noastră ţărişoară şi încălzeşte-ne , spulberă dintre noi Siberia de gheaţă!

"Astăzi e dar timpul ca să întărim atât în români, cât şi în popoarele mari ale apusului, credinţa în trăinicia poporului român". Mihai Eminescu

Mai bine nu

2010-03-18T15:09:00.001+02:00

Mai bine-am rămâne în peştera lui Platon să credem în continuare umbrele . Mai bine-am gândi cu toţii a posteriori să nu mai avem grija cauzei. Mai bine ne-am hrăni cu litere să dispară de tot obezitatea. Mai bine ne-am crede animale şi n-am mai tatona terenul existenţei. Mai bine-am rămâne la stadiul de Don Juani păstrându-ne doar idealurile hedonice. Mai bine-am face din iubire raţiune să-i mulţumim pe cei cu "picioarele pe pământ". Mai bine-am dormi necontenit...

Sau... mai bine nu.

Pentru voi

2010-03-15T20:53:00.001+02:00

La arme (M. Eminescu)

Auzi departe strigă slabii
Şi asupriţii către noi,
E glasul blândei Basarabii
Ajunsa-n ziua de apoi.
Si sora noastră cea mezină
Gemând sub cnutul de calmuc
Legată-n lanţuri a ei mână,
De ştreang târând-o ei o duc.
Murit-au… poate nu mai doarme
Şi-aşteaptă moartea de la câni
La arme,
La arme, dar români!
Pierit-au oare toţi vultanii
Şi şoimii munţilor Carpaţi,
Voi, fii ai vechei Transilvanii
Sunteţi cu totul enervaţi
Şi suferiţi în înjosire
De la Braşov pân-la Abrud,
Ca să vă ţie în robire
Fino-târtanul orb şi crud.
Şi nimeni lanţul n-o să farme,
N-aveţi inime, n-aveţi mâni?
La arme, la arme,
La arme, fraţi români!
Maghiar, tătar cu cap de câne
De noi şi azi îţi baţi tu joc…
Sub pumnul nostru vii tu mâne
Stramutam falcile din loc,
Şi limba ta muiată-n ură
Ţi-om smulge-o, câne tu, din gât,
Ţi-om băga pumnul nostru-n gură
Căci, câne, te iubim atât.
Şi braţul nostru-o să vă farme
Şi robi veţi fi, măriţi stăpâni,
La arme, la arme,
La arme, fraţi români!
Iar tu, iubită Bucovina
Diamant din steaua lui Ştefan
Ajuns-ai roaba şi cadâna
Pe mâni murdare de jidan,
Ruşinea ta nu are samăn
Pamântul sfânt e pângarit…
Mişel, şi idiot, şi famăn,
Ce ai mai sta la suferit,
De-acuma trâmbiţi de alarme,
Nălţaţi stindardul sfânt în mâni
La arme, la arme, dar români!
Pierduţi sunteţi pe Criş şi Mureş,
E moarte, e leşin, e somn?
Au Dragoş nu-i din Maramures,
Au n-a fost la Moldova Domn?
N-ai frânt a dusmanilor nouri,
N-ai frânt pe leşi şi pe tătari,
Au Dragoş, vânător de bouri,
N-ai să vânezi şi pe maghiari?
Ruşine pentru cel ce doarme,
Sculaţi ca să nu muriti mâni
La arme, la arme, dar români!
Din laur nemuritorii ramuri
O, ţară pune-n frunte azi
Şi-n tricolorul mândrei flamuri
Să-nfăşuri pieptul tău viteaz.
Şi smulge spada ta din teacă
Şi-ţi cheamă toţi vitejii tăi.
Şi la război ea demnă pleacă
Cu pui de şoimi şi fii de zmei
În rânduri, rânduri ea să farme
Calmuci, tătari, duşmani, stăpâni,
La arme, la arme,
La arme, fraţii mei români!

La mulţi ani!

Rugul Aprins -- un rug arzând şi nemistuindu-se

2010-03-14T18:38:00.004+02:00

Când comuniştii s-au gândit că vor putea scoate sufletul românesc din marii credincioşi, silindu-i la muncă, batjocorindu-i şi torturându-i, habar n-aveau că toate acestea, dimpotrivă, vor contribui, nu la "moartea sufletului", ci la înălţarea lui.
Când au simţit pericolul, când s-au simţit înghiontiţi din toate părţile, ei nu s-au predat. Nu s-au lepădat. S-au ghemuit în linişte, precum paianjenul, şi au lucrat la pregătirea sufletului. Pentru că ştiau că ceea ce va urma nu va fi deloc uşor. Era nevoie de pregătire temeinică pentru momentul în care lanţurile bestiilor roşii le vor presa umerii până la pămant.
Şi-au început de la Antim în 1945 cu Rugăciunea lui Iisus, sau "rugăciunea de toată vremea". S-au adunat elitele ortodoxismului românesc precum părintele Daniil Tudor, doctorul şi poetul Vasile Voiculescu, părintele Sofian, părintele Dumitru Stăniloae, scriiorul Paul Sterian şi alţii. Au ţinut conferinţe şi prelegeri, în aceşti "ani ai foametei" împreună cu studenţii până în anul 1948. Apoi, au continuat, în închisorile comuniste la Aiud, Jilava, Piteşti. N-aveau ce să le mai facă bestiile decât să se mulţumească cu distrugerea materiei (a corpului), pentru că la suflet n-aveau cum să ajungă. Era înălţat prea sus pentru ca mâinile lor pline de sânge să-l mai apuce.
Şi-atunci, având cunoştinţa inferiorităţii lor spirituale, de ciudă, aruncau mai tare cu bastoanele de cauciuc pe corpurile deţinuţilor superiori. Dar deţinuţii nu se gândeau la următoarea lovitură. Ei aveau "rugăciunea de toată vremea" care le ţinea de foame, de frig şi de mângâiere. Ei n-au avut nevoie de Supraomul lui Nietzsche pentru că au găsit noema în Hristos.
Acum...să ne-amintim de vorbele frumosului nostru Eminescu:
"Dacă naţia românească va fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin cap să ne impună.”

Binecuvântată fii, închisoare!

2010-03-06T02:03:00.002+02:00

http://filmeromania.blogspot.com/2009/08/binecuvantata-fii-inchisoare-2002.html

Un film uluitor. Nu se compară cu absolut niciun film hollywood-ian, cu bugetele lor de peste 50 de milioane de dolari. Şi asta pentru că transmite, te face să simţi că ai ceva de datorat cuiva. Lor. Aici toţi sunt personaje principale.
E cel mai tulburător film pe care l-am văzut vreodată.

Iluminarea şoubizului

2010-03-03T20:27:00.005+02:00

De câteva luni am fost ...obsedată de industria muzicală din Statele Unite( vai de capul lor) ale Americii, industrie care se vrea copiată de toate celelalte industrii muzicale ale globului. Şi nu am fost obsedată in sensul că ascult de dimineaţă până seara, ca un robot, ~~frumoasele~~ melodii ale acestei Lady (care pare a fi mai mult "man") Gaga şi ale celorlalte marionete de la tv. Ci în sensul în care am observat că aceste păpuşele, sunt conduse de aceleaşi fiinţe iluminate.

Despre masonerie ştiu şi eu, ce ştie toată lumea(sau ar trebui să ştie), dar am început să mă documentez mai mult după ce am recunoscut multe dintre simbolurile lor în videoclipurile super vedetor de dincolo.Şi apoi am rămas stupefiată. Totul se transformă, în afară de suflet. El se pierde. Se vorbeşte despre evoluţia lui homo sapiens sapiens în Homo Evolutis. Sau omul robot. Noua "modă" în producţiile de la Hollywood (Hellwood) este dezumanizarea omului şi umanizarea robotului. O mare contribuţie la această nouă tendinţă o are filmul mut Metropolis, regizat de neamţul Fritz Lang (există şi romanul cu acelaşi titlu, scris de soţia regizorului). În acest film, singurul film de cinema din patrimonul mondial de documente ale UNESCO, sunt prezentate lucrările ştiinţifice ale anilor 1920. Bineînţeles că americanii şi-au băgat coada şi au transformat acest film în ce au vrut ei.
Deşi am auzit de mai multe ori cuvintele "papa" şi "masonerie" în aceeaşi propoziţie, n-am fost prea convinsă, dar odată cu documentarea au venit şi dovezile.
Sunt mult prea mică să îmi dau eu cu părerea, însă mi-am dat seama de un lucru: Papa nu e infailibil nici pe departe. Am găsit o poză destul de ciudată cu Papa Benedict al XVI lea. Poate îmi explică cineva ce exprimă ~~opera de artă~~ din poza respectivă.

Aşadar, trecem de la Papă, pentru că nu mă simt deocamdată capabilă de a răspunde criticilor care vor urma.
Ajungem la filmul Being there al regizorului Peter Seller, în care găsim o scenă de înmormântare absolut dubioasă. N-ar fi foarte greu să ne dăm seama despre ce e vorba, dacă am şti câte ceva despre piramida cu ochiul care vede tot.
Şi marele cântăreţ de hip hop Jay-z, care are o casă de discuri şi de modă numite Roca fella, are înclinaţii mai mult decât evidente spre iluminare. E deja celebru semnul lui, pe care l-a transmis şi colegilor de breaslă, care au fost şi ei iniţiaţi într-ale masoneriei, semnul triughiului făcut din degetele ambelor mâini, în care încadrează unul din ochi. Desigur, ei susţin că acest semn simbolizează un diamant. Ar fi uşor de crezut, dacă n-am şti noi, fraierii, cine a fost subsemnatul Rockefeller.

Mare mi-a fost uimirea, când am văzut cum într-un concert de-al domnului Jay-z, în care scena avea forma de piramidă, în momentul în care el şi-a arătat semnul bine cunoscut, toţi cei din public şi-au ridicat mâinile imitându-şi idolul.
De asemenea hainele din colecţiile casei lui de modă, au şi ele un mesaj. Eu una, aşa văd.

Întâmplător, Jay-z este căsătorit cu o altă divă, iniţiată şi ea, pe nume Beyonce. Interpretările videoclipurilor ei sunt de asemenea foarte interesante, având o strânsă legătură cu simbolurile masonice. Ultimele sale apariţii s-au remarcat prin costumele artistei de robot, aceleaşi costume pe care le-au purtat şi Madonna, Britney Spears, Rihanna, cei de la Black Eyed Peas, Lady Gaga şi cââââââââte şi mai câte.

Trecem acum la Rihanna, cea care a fost propulsată în lumea showbizului de nimeni altul decât Jay-z. Găsim la ea aceleaşi simboluri, destul de evidente. Evidente sunt şi versurile din ultimul ei album, care merg pe ideea " It's like the Darkness is the Light", cum zice chiar ea, în melodia Disturbia.

La evenimentul Brit Awards, artista a apărut pe scenă într-o piramidă realizată din lasere de lumină, iar într-un alt spectacol, a intrat într-o piramidă mobilă, fără vârf.

Cei de la Black Eyed Peas s-au transformat şi ei , din tinerii care căutau iuirea( prim melodia " Where's the love?") în nişte marionete ale Noii Ordini Mondiale. Ultimul lor album şi noul sound, arată concret diferenţa dintre ceea ce au fost şi ceea ce au ajuns.

Mai dau aici câteva nume ( spor la căutat informaţii!) de păpuşele manipulate de iluminaţi.

Kanye West, David Bowe, Madonna, Bono, Daft Punk, Pink, T.I, Justin Timberlake, etc etc etc etc.

Vreau neapărat să închei cu Lady Gaga...care e absolut înspăimântătoare. Şi la ea este evidentă apartenenţa la masonerie. Dar..mai mult, costumele şi atitudinea ei par a fi alimentate dintr-o putere diavolească. Îmi permit să spun că, ele chiar au un substrat diavolesc şi mi-aş dori să mă poată cineva contrazice.

Lumea s-a complicat puţin. Trebuie să avem foarte mare grijă cât înghiţim din hrana plină de e-uri pe care ne-o livrează televizorul. Şi mass media în general.
Ceea ce mă întristează este că aceşti artişti sunt idolii a milioane de tineri, care îi iau drept model. Dacă am şti cu adevărat ce reprezintă ei, poate nu ne-am mai lăsa păcăliţi aşa uşor. Nu-mi vine să cred că aud fetiţe de 12 ani care cântă " I kissed a girl, and i liked it".
Doamne, apără-ne!
Va urma...

Ţară - Lucian Blaga

2010-02-14T23:42:00.001+02:00

Pe dealuri se-nalţă solare
podgorii albastre şi sonde.
Râuri spre alte seminţii
duc slava bucatelor blonde.

Ţara şi-a-mpins hotarele
toate până în cer.
Pajuri rotesc - minutare în veşnicul ceas -
peste câmp şi oier.

Fluturând în veşminte
de culoarea sofranului,
ard fetele verii ca steaguri
în vântul şi-n râsetul anului.

Omul obiect

2010-02-13T01:49:00.003+02:00

Omul nu rămâne, uneori, decât la stadiul de animal, pierzându-şi definitiv şansa de a pricepe sensul existenţei, prin refuzul în faţa oricărei oportunităţi de a-l cunoaşte. Şi totuşi el e mândru. Pentru că habar n-are că face parte din categoria celor care nu ştiu că nu ştiu. Şi e prost. Dar nu ştie. Trăieşte o viaţă pe care nu o merită. Şi e lamentabil. Totuşi are ochi, mâini, voce. De ce nu i le ia nimeni? De ce îl lăsăm să ruineze Construcţia ideală? Mai rău e când omul, în loc să urce pe treptele evoluţiei, coboară la subsol, devenind un obiect inutil. Sufletul, ochii, mainile, glasul îl părăsesc pentru că şi singure au mai mult sens decât într-un corp mucegăit. Ar fi uşor de distrus, acest fel de nimic, dacă ar fi doar unul...dar e majoritar.

Încă imperturbabil

2010-02-11T20:12:00.000+02:00

Prea multe opţiuni şi prea puţine resurse... O crâncenă alergare pe ultima sută de metri (ca de obicei).
Încă n-am obosit. Încă n-am început.

Gânduri pentru mama România

2009-12-30T00:07:00.000+02:00

Dumnezeu prima oară
Când a plâns printre astre,
El a plâns peste ţară
Cu lacrima limbii noastre. - Grigore Vieru

Puţini dintre voi cred că aţi auzit de Grigore Vieru, dar poate şi mai puţini i-aţi citit poeziile pentru că sunteţi mult prea ocupaţi să căutaţi versurile de la ultima melodie a lui Beyonce, sau Blaxy Girls sau mai ştiu eu care altele.
Aţi uitat ce înseamnă diacritice, aţi uitat cum să pronunţaţi corect si răspicat "România" şi i-aţi uitat pe ei, cei care v-au lăsat atâtea moşteniri.Şi când veţi citi "moşteniri", vă veţi gândi imediat la bani pentru că v-aţi înnecat sufletul în miros de acetonă, l-aţi vopsit cu fond de ten şi cu ojă colorată.Şi vi se pare că arată frumos.Poate arată, însă doar pe dinafară.Înauntru aveţi aceleaşi riduri şi sunteţi murdari.
Ceea ce voi nu înţelegeţi este că trăiţi într-o lume falsă.Lumea adevărată este cea în care înveţi.Înveţi pentru minte şi pentru suflet.De asta vă este ruşine că trăiţi în România.Pentru că nu ştiţi pe ce lume sunteţi.Am fost şi eu odată ca voi, dar acum nu mai sunt.Şi sunt mândră.Acum iubesc orice român care ştie că trăieşte în România şi iubesc România care ştie că sunt români care trăiesc în ea şi prin ea.Şi iubesc limba română care este cel mai frumos grai de pe pământul ăsta şi pe care nu o pot nici măcar compara cu altele.Există un cuvânt în limba română pe care nicio altă limbă nu îl are.Noi îl avem.Nu vi-l spun, dar dacă nu îl ştiţi înseamnă că faceţi parte din categoria românilor ne-români.Şi asta e o ruşine.Cel mai capabil cuvânt pe care îl pot compara cu "patrie" este "mamă".Din ea te naşti, cu ea creşti, pentru ea ar trebui să lupţi precum un copilaş de 9 ani care ia note mari numai pentru mama, şi în ea mori.Ia gândeşte-te: dacă mama ta ar fi bolnavă, ai lăsa-o să moară fără să te lupţi măcar puţin pentru ea?Moral ar fi să-ţi dai viaţa pentru ea dacă e nevoie.Exact acelaşi lucru ar trebui să îl faci şi cu patria.Acum e blonavă.Cine o îngrijeşte?Daca aş putea-o îngriji singură, aş face-o.Dar n-am atâta putere.Poate vei zice că mama te-a hrănit, te-a îmbrăcat, te-a crescut, deci merită orice.Dar ţara ce-a făcut?Ţara e mai presus de pământ şi oameni.E limbă, e grai, e peisaj, e simţ.Şi uneori te învaţă mai multe decât o mamă.Şi dacă vei pleca din România şi te vei stabili în Cambodgia sau unde vrei tu, vei fi mereu un străin.Un copil adoptat.Şi nu mai exişti ca român.Dar nici ca un cambodgian.Vei fi doar un dublu cetăţean, dacă ai noroc.Şi nu vei mai fi pur.Vei fi un mix.
Mi-e silă sincer de părinţii români care, plecaţi fiind prin "ţări emancipate", nu-şi învaţă copiii limba maternă.
Mi-e silă de voi cei care nu ştiţi să despărţiţi două cuvinte în silabe, scrieţi "ve-ţi" în loc de "veţi", adăugaţi "h" în loc să folosiţi diacritice, nu ştiţi să construiţi două fraze inteligente şi mai ales, de cei care credeţi că limba noastră a luat naştere prin "contopirea femeilor dace cu bărbaţii romani".
Patriotismul e un fel de suferinţă
Crestată dureros pe grinzi de suflet vechi şi de credinţă.
Aud şi văd, citesc şi tac
cuprins de-o silă ancestrală.
Plâng de ruşine c-am fost dac
şi c-am ajuns acum zăbală
în gura ştirbă a nu ştiu cui,
care imi molfăie mândria
şi-mi bate lacrimile-n cui
şi-mi răstigneşte poezia.
Tudor Gheorghe

Despre Basarabia, cu Stela Popescu

2009-12-22T20:17:00.003+02:00

Am avut prilejul, acum câteva săptămâni, să port o discuţie (împreună cu încă 3 colegi) cu actriţa Stela Popescu. Deşi scopul acestui mic interviu era să aflăm cum era viaţa de licean în Colegiul Naţional Unirea ( pe atunci Liceul Principesa Elena) unde şi ea era elevă, nu am putut pierde ocazia de a o întreba câte ceva despre pământul nostru iubit Basarabia.

Credeţi că acum în Basarabia se mai simte româneşte?

STELA POPESCU: "O, de simţit, se simte! Acolo a fost un sistem care i-a paralizat. Şi vă spun asta concret, din propria mea viaţă. Ruşii, când au venit peste Basarabia, au făcut cel mai deştept şi groaznic sistem de a stăpâni un pământ. Au venit într-o noapte, au luat tot ce se putea numi intelectual din Basarabia, i-au trimis în Siberia şi au adus în loc ruşi. Iar de-a doua zi dimineaţa se vorbea ruseşte. Te duceai la primărie, dacă nu ştiai ruseşte nu obţineai nimic.Te duceai la poliţie, la fel. Şi atunci au rusificat complet Basarabia. În afară de asta, plecând atâţia moldoveni în Siberia, au rămas femei singure şi-atunci s-au măritat cu ruşi. Şi acum, jumătate din cetăţenii Basarabiei sunt din părinţi de ambele naţionalităţi. Şi-atuncea cine crezi tu că e mai tare? Rusia. Că moldoveanul e moale. De asta vorbesc cu accent, pentru că zeci de ani n-au avut voie să vorbească, se turnau unii pe alţii. I-au învăţat să se toarne crezând c-or să aibă beneficii. N-au avut gazete, n-au avut cărţi româneşti...

Dar sufletul lor mereu va fi român. Niciodată nu va pieri relaţia lor cu România. Păi n-au murit şi toţi cei care au ţinut mereu suflul acolo: Vieru, Matcovski.

Noi am greşit după părerea mea. Adică aşa erau timpurile. Momentul din 1989 era sfânt. Atunci când s-au rupt Letonia şi Lituania de Uniune, atunci trebuia să ne luăm şi noi Basarabia. Atunci era momentul când sovieticii erau speriaţi şi se putea, dacă exista voinţă politică în România, dar n-a existat.

Şi e rău că acum, voi, generaţia voastră nu mai ştiţi cum e cu Basarabia, decât dacă v-au învăţat părinţii voştri. Că unii zic: „Ei şi ce...ce legătură avem noi cu Basarabia?” Pentru că ei nu pricep că Basarabia e România!"

Tulburătorul " nu ştiu ce"

2009-12-20T17:17:00.002+02:00

"< O, ziduri triste, totuşi voi aveţi un ce plăcut!>, exclama Cârlova, primul ins în care se încerca geniul poeziei pe aceste tărâmuri. Nici nu s-ar fi putut ca primul poet modern al ţării noastre să nu aibă intuiţia neliniştitoare a inefabilului.

" Nu ştiu ce", "un nu ştiu ce plăcut", "a avea un ce", acest melancolic şi înfiorat "ce" indicibil, aflător la mijloc, la vama unde gândirea în imagini şi gândirea în noţiuni îşi găsesc totuşi un hotar despărţitor, acest tulburător "nu ştiu ce" nematerializat niciodată, poate cel mai puţin reprezentabil dintre cuvinte, în planul simţurilor, acest misterios "nu ştiu ce" în care a rezidat totdeauna farmecul artei, care a stârnit întotdeauna în urma lui o noţiune destul de nelămurită încă: talentul; acest fascinant "nu ştiu ce", pe care nicio definiţie a poeziei nu l-a putut acoperi, mi s-a arătat deodată în faţă, pe când eram singur, şi mi-a zis:

- Eu nu mă pot înfăţişa ochilor tăi şi nici auzului tău pentru că eu nu sunt vedere şi nici auz. Eu locuiesc undeva între vedere şi auz, eu sunt o tânjire a tuturor organelor omului, atât de despărţite între ele; eu sunt o tânjire a tuturor organelor omului, o tânjire de cunoaştere, o tânjire a simţurilor, tânjire a ideilor lui către perfecţiune.

- Unde eşti? Mi te-arăţi şi nu mi te arăţi; te aud şi nu te aud; te simt şi nu te simt. Şi totuşi te cunosc, te stăpânesc.

- A cunoaşte nu înseamnă şi a elucida. Eu semăn cu caprele. Dau lapte. Cine nu cunoaşte ce este aceea o capră? Cine nu poate deosebi o capră de o frunză? Dar de fapt şi de fapt ce este aceea o capră? Cine se poate lăuda că, într-adevăr cunoaşte ceea ce este o capră?

Eu sunt o frunză. Parcă tu nu ştii ce este aceea o frunză? Tu cunoşti frunzele copacilor şi prin aceasta le şi stăpâneşti. Însuşi timpul cunoaşte frunzele copacilor şi le stăpâneşte. Când timpul, dinafara frunzelor, se face toamnă, ucide frunzele. Când timpul se face primăvară, le reînvie. Dar timpul, el însuşi ar trebui să fie o frunză ca să elucideze frunzele...
Dacă tu vrei să comunici cu un copac, ar trebui ca un braţ al tău să se facă ramură cu frunze şi o ramură a copacului să se facă braţ cu degete. Ar trebui să mori puţin ca om şi să învii ca plantă, iar planta să moară întrucâtva şi să devină într-o parte a ei om.
Numai la această linie de cedare reciprocă a specificului poate exista comunicare. Eu sunt acel "nu ştiu ce", acel loc unde văzul se transformă întrucâtva în auz şi auzul se transformă întrucâtva în văz, ca să poată comunica între ele, eu sunt acel organ nemărturisit, de cuvinte care privesc nu culorile, care aud nu sunetele, care gustă nu gusturile, care miros nu mirosurile...
- Fii binevenit, fii oaspete al înţelegerii mele, sunt tulburat că tu mi te înfăţişezi, deşi n-ai înfăţişare. Eu fac parte din categoria luptătorilor pe care nu-i intimidează ceea ce nu ştiu de la părinţii lor şi nici ceea ce părinţii lor nu au ştiut de la părinţii lor. Încerc să te aduc la mine. Nu eu mă transpun după obiceiurile tale necunoscute mie, ci dimpotrivă, mândria de a fi constituit aşa cum sunt mă face să încerc să te supun simţurilor mele. Iată-te, te şi compar: tu eşti asemenea liniilor de forţă ale unui magnet. Ele nu se văd, nu se aud, nu se gustă, nu se pipăie, dar pilitura de fier le dăruieşte un trup şi atunci ele se pot vedea, se pot auzi, se pot pipăi, se pot gusta. Iată-te, cuvintele mele te întâmpină şi îţi dau un trup. Tu nu mai semeni cu acele particule de legătură între cuvinte care prin ele însele nu au nicio semnificaţie. Tu nu semeni cu "şi"; tu nu semeni cu "deci", tu nu semeni cu "fiindcă". Cuvintele mele îţi dau un trup, astfel te pot cunoaşte prin ele. Tu eşti speranţa de viitor a lucrurilor. Tu eşti inima omului în viitor, aşa cum prima înotătoare a peştelui din trecut, se pregătea să fie mâna omului de acum. Tu eşti ochiul omului din viitor, aşa cum prima celulă sensibilă la lumină se pregătea să devină ochiul omului de acum. Eu te cunosc, deşi nu te pot elucida pentru că aparţii unui limbaj desăvârşit, spre care limbajul de acum aspiră. Nu te pot elucida pentru că primitivele animale care se pregăteau să nască omul nu ar fi putut să-l elucideze decât în cuvinte, decât în idei, dar ele aspirau numai către acestea.
Eu te cunosc prin poezie, tocmai de aceea am inventat poezia, ca pe un organ al evoluţiei simţurilor omului. Desigur, poezia nu este perfectă şi nu va fi niciodată perfectă până când tu nu vei fi elucidat, dar de elucidat, cu siguranţă nu vei fi elucidat. Goană după echilibru este trupul omului, imens pendul cosmic, bătând trecerea timpului din ce în ce mai iute. Iată-te, te compar cu viteza luminii, este o viteză la care orice lucru se transformă în lumină. Numai lumina, însă, elucidează lumina. Cunosc lumina şi tind să mă transform în lumină.

- Spunând despre mine lucruri, tu mă faci să fiu un vis de frumos al lucrurilor; spunând despre mine idei, tu mă faci să fiu un vis abstract al ideilor; eu mă aflu însă la vama dintre gândirea în imagini şi gândirea în noţiuni.

-... Aşa cum tâmpla se află între ochi şi timpan. Tu eşti o aspiraţie, tu eşti un semn al viitorului locuind prezentul. Ca o dovadă că exişti este faptul că noi te naştem în poeziile noastre; ca o dovadă că noi te stăpânim este faptul că de la o generaţie la alta noi te facem mai concret. Nu numai viitorul îşi trimite antenele lui prin tine în noi. Prezentul însuşi aleargă spre tine, cucerindu-te prin idei, prin cuvinte, prin poezie."

Nichita Stănescu - "Fiziologia poeziei"

Omul în armonie cu sine şi cu ceilalţi

2009-11-12T18:07:00.002+02:00

"Dragă, uite, să îţi spun ceva: noi în inchisoare eram vreo 200 de inşi într-o camera. 200 de trupuri.Cu greu puteam ajunge dintr-un capăt în celălalt al camerei, iar când ajungeam, ajungeam osteniţi pentru ca simţeam fiecare cot, fiecare os mai proeminent al celor care se aflau << în drumul nostru >>, ba în cap, ba în spate şi normal, de la un moment dat, devenea enervant .Pentru că nu era uşor deloc. Dar am învăţat să ne acceptăm.Ne-am tolerat şi ne-am iubit.Şi uite acum, după atâţia ani, încă ne întalnim cu mare drag la AFDP, încă suntem la fel de buni prieteni şi aşa vom rămâne.Pentru că la o anumită vârstă, şi într-o anumită împrejurare trebuie să înveţi să te autoeduci. Şi chiar pentru cei care au fost de partea cealaltă şi << au avut grijă de noi>>, mai este loc de un << Bună ziua!>>"
Purcărea Nicolae
Îmi pare rău că memoria mea nu este atât de competentă pe cât aş fi avut nevoie pentru fiecare oră pe care o petrec alături de domnul Purcărea.Sunt multe lucruri pe care dânsul ni le-a povestit şi din care am învăţat.De multe ori îmi promit că voi ajunge acasă şi vă voi povesti şi vouă măcar câteva din minunatele lui vorbe, însă parcă magia cuvintelor se opreşte acolo în cămăruţa aceea atât de caldă, cu atâtea motive populare, unde nu există calculator, internet, răutate.Toată magia vine din glasul dânsului, glasul lui Moş Nicolae şi oricât de mult aş încerca să redau asta printr-o postare, n-aş reuşi în veci.

"Nu ştii, că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?"

2009-10-30T17:22:00.005+02:00

Mi-ai dat tu, Doamne, apăsătoare soartă
şi straşnic sentiment, dar
nu deodată, ci m-ai lăsat întâi,
să beau pelinul ca pe suc de floare
şi-abia apoi
amarul tău aprins m-a cotropit.

Şi-acum caut în gol tot dulcele ce l-am pierdut,
Sau mi l-ai luat, sau mi l-au luat...
Nici eu, nici Tu nu cred că ştii.
Unde-mi e Doamne mierea
cu ale ei scântei îndrumătoare?

Se duc grăbite toate-acum, de parc-un fel de gravitaţie le-adună
Şi le pătrează undeva, unde nici raza ta n-ajunge.
Ce vrei de fapt?
Cum vrei s-ajung la tine,
dacă şi treapta de-nceput mi-o tai?

Nu ştii tu Doamne oare,
că numai c-un picior n-am cum s-alerg în depărtări?

Poze

2009-10-27T22:25:00.010+02:00

Se sting Veteranii!

2009-10-24T12:07:00.002+03:00

Priveşte, copile, cum trec veteranii
În şiruri tăcute, bătrâni luptători
Se duc! Se topesc! Şi-odată cu anii
Dispar în neant, anonimi călători.

Se sting veteranii, lăsaţi în uitare,
Încet, în tăcere şi-n lacrimi se sting.
Şi nimeni nu-i plânge! Pe nimeni nu doare
Că mor veteranii! Nici ei nu mai plâng!

Priveşte-i! Mai mişcă! Mai sunt încă vii!
Şi-aşteaptă să sune... un ultim atac,
Căci astăzi sunt iarăşi în linia-ntâi
Şi-aşteaptă semnalul! Şi rabdă! Şi tac!

Priveşte-i trecând, resemnaţi spre vecie,
Păşind maiestuos, ca lumea să ştie
Că n-au cerşit, nu s-au plâns, n-au crâcnit!
Au luptat, au muncit, au tăcut... şi-au murit!

De-ai fost general sau simplu soldat
Pe front nu contează! Nu este o lege
Să-ţi apere gradul. Eşti doar un bărbat
În lupta cu moartea. Şi moartea n-alege!

Din est până-n vest, întregul pământ
Cu sângele lor în război l-au udat.
Cu trupuri uitate sub cruci de mormânt
Tot drumul Golgotei a fost jalonat!

Iar cei ce-au scăpat de cumplitul infern
La matcă întorşi au fost aşteptaţi
Potrivit obiceiului nostru etern
La Aiud, La Sighet, La Piteşti, La Galaţi.

De-aceea, copile, când trec veteranii
Cu feţele supte, ca de sfinţi bizantini
Opreşte-te-n loc, căci ei sunt titanii
Istoriei noastre! Şi lor să te-nchini!

Sunt candele sfinte! Cât pâlpaie încă
Mai dă-le onoruri! Aceşti oameni trişti
Ţi-au clădit viitorul în piatră şi-n stâncă
Şi-au murit pentru tine, ca tu să exişti!

Şi-acuma priveşte cum trec veteranii
În şiruri tăcute, eroi cerşetori!
Se duc! Se topesc! Şi-odată cu anii
Dispar în neant... inutili trecători!

Col. (r) Gheorghe Lăcătuşu
veteran de război

http://viorelciobanu.blogspot.com/

Miruna Lepuş - despre Eminescu

2009-10-20T19:15:00.001+03:00

Un interviu frumos pe care îl veţi citi cu drag.

Miruna Lepuş. Născută în 1986, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale (2008) din cadrul Academiei de Studii Economice. Masterandă în Teoria şi Practica Editării, la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. A debutat cu volumul Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l (Ed. Vremea,2009), fiind cea mai tânără cercetătoare a operei lui Mihai Eminescu. Din 2008, lucrează la Editura Vremea.
Silviu Man (bookblog.ro): Miruna Lepuş, cât de mare este diferenţa dintre Eminescu, aşa cum îl vezi tu acum, şi Eminescu, aşa cum îl vedeai când ţi se preda la şcoală?
Miruna Lepuş: În şcoală, îl ştiam din cărţile romanţate de Eugen Lovinescu şi Cezar Petrescu, cu Mite, Bălăuca, Carmen Saeculare… Deci îl vedeam ca un pe poet îndrăgostit, neştiind nimic despre el în alt sens. Adică ştiam că a scris la Timpul, dar nu aveam idee ce, de ce, cine era în jurul lui… Apoi, după ce am terminat liceul, am început să aflu şi alte lucruri. Diferenţa constă în caracterul pe care bănuiesc că l-a avut Eminescu, în forţa lui intelectuală, în munca sa şi în dorinţa de a face ceva, în afară de poezie, care nu era neapărat cea mai importantă parte a vieţii sale. Mie, acum, mi se pare că Eminescu – jurnalistul trebuie să fie la fel de important, dacă nu chiar mai important decât Eminescu – poetul. Partea cu Eminescu = poetul a eclipsat restul personalităţii lui…
Silviu Man: Ai scris cartea special pentru tineri. Ce ar trebui să aflăm despre Eminescu, dincolo de imaginea aceasta oferită de programa din liceu – poeziile “ultimului mare poet romantic” însoţite de clasica poză cu papionul şi părul dat pe spate?
Miruna Lepuş: În primul rând, să aflăm ce a mai făcut pe lângă poezie… Şi după ce aflăm despre lucrurile acestea, să avem dorinţa de a face măcar a mia parte din ce a făcut el, adică de a ne implica.
Silviu Man: Ce înseamnă “a te implica”?
Miruna Lepuş: Uite, mie, de exemplu, după ce am citit articolele lui, am simţit nevoia de a face ceva. Nu ştiam ce, dar era o dorinţă de a face ceva care să schimbe măcar puţin în jurul meu. Prin articolele lui, Eminescu a schimbat probabil opiniile multora din vremea lui… Şi, trebuie ca, din generaţia noastră, să fie câţiva care să aibă dorinţa asta de a se schimba cu adevărat. Şi care să aibă puterea de a munci pentru ceva mai presus de mâncare şi televizor. Dacă omul ăsta, branşat la calculator şi televizor, nici măcar nu crede că ar putea face altceva, nici nu-i trece prin cap că poate să schimbe câte ceva în viaţa lui personală, să facă o schimbare minimă, e pierdut cu totul. Sunt mulţi care nu fac nimic pentru salvarea lor ca oameni, rămân în rutina serviciu-casă-serviciu… Dacă vezi cât a putut să sufere şi să lupte omul ăsta, Eminescu, poţi avea sentimentul de vinovăţie că nu faci nimic, că nu ai nici o idee care să te mişte din loc, că nu faci decât să vegetezi toată viaţa. Dacă ar fi stimulaţi în acest sens de la o vârstă fragedă, tinerii ar mai avea o şansă, dar un tip de 20 ani care îşi duce deja viaţa prin cluburi nu prea se mai poate schimba.
Silviu Man : Nu le ceri oare prea mult dacă le ceri să vadă mai mult decât interesul lor?
Miruna Lepuş: Păi, dacă nu ai măcar dorinţa asta, trăieşti doar ca un animal care mănâncă şi doarme.
Silviu Man : S-au făcut în ultimii ani tot soiul de aşa- zise “tentative de recuperare” a lui Eminescu. Am văzut Emineşti punkeri, emo sau în grafitti…
Miruna Lepuş: Asta nu mi se pare recuperare, mi se par nişte glume de prost gust, ca să nu zic batjocură.
Silviu Man : De ce batjocură, de vreme ce ei cred că în felul acesta “dau praful jos” de pe “statuia” lui Eminescu?
Miruna Lepuş: Nu cred că prin nişte afişe sau imagini poţi să-i provoci pe tineri să mai citească ceva din opera lui. Mi se pare exclus ca prin grafitti sau cine ştie ce alte forme din acestea noi să faci pe cineva să se apuce de citit. E la fel ca la concursurile din şcoli – hai să facem un colaj din poeziile lui Eminescu, le recităm şi le punem la panoul de onoare, dar rămânem la acest nivel, jos. Silviu Man : Şi între varianta muzeală, cu recitări plictisitoare în sala de clasă la 15 ianuarie, şi varianta modernă, parodică şi provocatoare, există o alternativă “viabilă”? Cum trebuie căutat Eminescu, înainte de a fi descoperit?
Miruna Lepuş: Există o categorie de elevi, care descoperă singuri şi ceilalţi, care nu caută nici dacă li se spune. Eminescu, cel complet, nu poate să intre în conştiinţa unui popor decât dacă se predă la şcoală. Un adevăr nu intră în mintea oamenilor decât dacă îl văd la un moment dat într-un manual, pe care-l pot lua de bun. Dacă se predă în continuare aşa, e foarte greu să mai schimbi părerea (fără a-i impune) cuiva care până la 18 ani a învăţat din obligaţie numai anumite lucruri.
Silviu Man : Bun, şi cum ne putem da seama dacă ceea ce e impus prin programa de limbă şi literatură română este bun?
Miruna Lepuş: Mai întâi, pentru a putea decide tu singur, trebuie să ai toate datele. Iar în liceu nu avem datele acestea. Eu însămi în liceu am crezut aşa cum am fost învăţată să cred.
Silviu Man: Şi ce te-a provocat de fapt să mergi mai departe? Te întreb fiindcă de la poetul romantic, cu Floare albastră şi Sara pe deal, până la incisivul publicist Eminescu, e aparent o cale foarte lungă.
Miruna Lepuş: Întâmplător, am primit o carte cu articolele lui Mihai Eminescu. Punctul de pornire al cărţii mele a fost uimirea că nu ştiam nimic din toate acele lucruri până la acel moment. Mi s-a părut inadmisibil să nu fi citit nici un articol al lui Eminescu, în condiţiile în care am luat 10 la Bac la română. Şi m-am întrebat – dacă eu eram astfel, cum era restul colegilor mei?
Silviu Man: Cum ţi se pare că-l văd cei de-o vârstă cu noi?
Miruna Lepuş: Sunt interesaţi în măsura în care se dă la Bac. Dacă nu se dă la Bac, nu mai sunt interesaţi. Asta deşi în liceu, una dintre profesoare ne-a spus mai multe lucruri “oculte” despre Eminescu.
Silviu Man: Cum ar fi…?
Miruna Lepuş: Câte ceva despre moartea lui, despre aşa-zisa prietenie pe care i-o purta Titu Maiorescu, despre articole, toate cu menţiunea: “copii, să nu spuneţi la Bac lucrurile acestea, că nu mai treceţi examenul”.
Silviu Man: Deci, înţeleg că vorbim despre nişte lucruri care, înainte de a fi dezbătute, sunt direct cenzurate…
Miruna Lepuş: Da, în manuale avem un Eminescu cenzurat. Din acest motiv, tinerii rămân toată viaţa cu imaginea aceasta, pe care le va fi extrem de greu să o schimbe, fiind ferm convinşi că ceea ce scrie în manual este de necontrazis.
Silviu Man: Crezi că volumul pe care l-ai scris poate marca începutul unui nou fel, dezinhibat, de a-l privi pe Eminescu?
Miruna Lepuş: Mă rog, nu e un început, pentru că au mai scris şi alţii înainte. Cărţile lor au fost sursele mele de informare. Altfel, nu ştiu dacă se poate impune, de vreme ce nu am credibilitatea pe care o are un critic literar…
Silviu Man: Ce anume îţi dă autoritatea de critic?
Miruna Lepuş: Păi, în primul rând, am impresia că trebuie să fii bărbat, să ai peste 40-50 de ani si sa fii afiliat unei instituţii, altfel nu te crede nimeni (*râde*). Până nu se ajunge la această credibilitate, nu se poate schimba “în masă” opinia oamenilor. E clar că nu o să mă citeze nimeni în teza de la română. Aşa că va trebui să mai scriu mult de aici înainte…
Silviu Man: Chiar, ce-ţi propui pentru mai departe?
Miruna Lepuş: Pe acelaşi model pe care am conceput cartea aceasta, aş vrea să mai scriu una despre Nae Ionescu.
Silviu Man: Te întreb ce te-ar întreba 90% din tineri – cine e Nae Ionescu?
Miruna Lepuş: Da, şi eu mi-am întrebat prietenii şi majoritatea răspunsurilor au fost: cineva din perioada interbelică. Unii aveau o vagă idee despre legătura dintre el şi generaţia ‘27. Aşadar, pe scurt, a fost directorul ziarului *Cuvântul*, unul dintre cele mai importante ziare din perioada interbelică, a fost profesor de filozofie şi cel care a strâns la un loc o generaţie din care fac parte Noica, Eliade, Cioran, Vulcănescu, Mihail Sebastian etc.
Silviu Man: Şi de ce crezi că merită să-i acorzi atâta importanţă?
Miruna Lepuş: La început, m-a atras la el viziunea sa de dreapta, care are multe puncte asemănătoare cu a lui Eminescu. Apoi, atrage şi limbajul său limpede, puterea lui de a convinge prin informaţiile concrete şi argumentele pe care le oferă. În plan secund, m-a atras viaţa lui personală, de la prietenia cu Carol al II-lea la apropierea de legionari, viaţă privată – care nu era chiar cea pe care o recomanda în articolele sale… Oricum, cartea despre el nu are un public potenţial la fel de larg ca cea despre Eminescu. Nimeni nu prea ştie cine a fost Nae Ionescu şi nu pot să schimb asta peste noapte. În fine, eu însămi mai am mult de citit…
Silviu Man: Mi se pare că sari de pe un butoi de pulbere pe altul… Vorbeşti despre nişte personalităţi asupra cărora nu avem încă un consens.
Miruna Lepuş: Adică dacă scriu despre Nae Ionescu, e ca şi cum mi-aş pune pe frunte o etichetă cu “legionar”. Probabil că de la prima carte mi s-au pus diverse etichete.
Silviu Man: Şi nu ţi-e teamă de o, să nu zic ostracizare, de o răceală în receptarea ideilor tale?
Miruna Lepuş: Nu. Nu am ce pierde. Puţini vor ca Eminescu să fie receptat aşa cum a fost de fapt.
Silviu Man: Foarte concret, de ce?
Miruna Lepuş: Dacă 5% din români ar face ce a făcut Eminescu, am avea o revoluţie totală, ar sări în aer democraţia noastră de acum. Cine are puterea de decizie acum, fireşte că nu vrea în nici un caz acest lucru.
Silviu Man : Eminescu a fost naţionalist?
Miruna Lepuş: Acum, cuvântul este depreciat. Dacă eşti naţionalist, e ceva de rău, eşti “extremist”. Eminescu, în sensul de bază al cuvântului, era naţionalist.
Silviu Man : Sensul de bază fiind…?
Miruna Lepuş: A pune binele ţării înainte de binele personal.
Silviu Man: Care crezi că sunt marile idei preconcepute pe care le avem despre Eminescu?
Miruna Lepuş: 1. Că era veşnic îndrăgostit şi nu-şi găsea niciodată o iubită care să-l accepte, că umbla de unul singur “pe lângă plopii fără soţ”.
2. Că nu avea niciodată bani, că era extrem de sărac şi, din cauza asta, şi însingurat. El totuşi avea un salariu de redactor-şef la unul dintre cele mai bune ziare din Bucureşti (muncea mult, e drept, erau dăţi când făcea de unul singur tot ziarul)- nu puteai să mori de foame din salariul ăsta. Nu era sărac lipit, avea şi el extravaganţe, când venea Veronica, îşi lua costumul şi jobenul… 3. Nu era inadaptat social. Nouă ni se pare că plutea prin lumea în care trăia, dar nu e adevărat e fals. Era o personalitate în epocă, era totuşi redactor-şef al unui ziar de primă mână.
Silviu Man: Era temut din această cauză?
Miruna Lepuş: Da, eu aşa cred. Şi de asta a şi păţit ce a păţit.
Silviu Man: Ce a păţit?
Miruna Lepuş: “A fost îmbolnăvit“. Nu era nebun, dar ceilalţi au avut grijă să-l înnebunească. Gândeşte-te că te ia poliţia de pe stradă şi te pune în cămaşa de forţă, te ţine două zile la spitalul de nebuni şi-ţi mai dă şi nişte medicamente, cum ieşi de acolo? Poţi să fii sănătos tun la început, degeaba…
Silviu Man: Sunt dovezi în acest sens?
Miruna Lepuş: Da. Sunt, de exemplu, rapoartele medicale, scrisori şi jurnale ale contemporanilor săi, rapoartele pe care le făcea ambasadorul Austriei la Bucureşti – asta nu înseamnă că ei l-au omorât, ci că era o persoană importantă pentru ei.
Silviu Man: Ce scria în rapoartele acelea?
Miruna Lepuş: Cam tot ce făcea Eminescu. Despre ce scria, activitatea lui în Societatea “Carpaţii”, gândurile lui despre o Dacie Mare, un Imperiu Dacic, care, bineînţeles, ar fi luat Transilvania de la austro-ungari… Mai sunt şi alte probe.
Silviu Man: Deci nu era sărac, nu era înnebunit tot timpul de amor, nu era inadaptat social…
Miruna Lepuş: … şi nu era antisemit. Nu a scris din antisemitism. Ceea ce a făcut, a făcut pentru români, nu din ură pentru ceilalţi. Şi dacă la momentul respectiv, se întâmpla ca evreii să aibă o mare parte din economia ţării, era normal să lupte împotriva lor ca putere economică. Pentru Eminescu nu conta că erau greci sau evrei. De altfel, nu doar despre evrei este vorba. Greco-bulgărimea apare şi în poezii, şi în articole, în multe rânduri. Oricum, nu avea nici o problemă cu religia lor sau cu seminţia lor.
Silviu Man: În afară de aspectul politic, cu acest vis al lui cu Imperiul Dacic care putea să mobilizeze oameni în această direcţie, de ce crezi că mai era temut la vremea lui?
Miruna Lepuş: Pentru că era corect în tot ce făcea. Îi critica pe liberali, asta era clar de la început. Apoi, când junimiştii s-au distanţat de conservatorii de la început, i-a criticat şi pe ei, spunând ferm că asta este o prostituţie politică, fiindcă s-au aliat cu liberalii ca să primească nişte ministere.
Silviu Man: Ce înseamna atunci să fii conservator – orientarea politică a lui Eminescu?
Miruna Lepuş: Conservatorii susţineau un progres măsurat, organic, cu respectarea tradiţiei şi evitarea adoptării instituţiilor apusene ce nu se potriveau la noi. Eminescu îşi dorea ca România să fie o Românie Mare, pe plan economic românii să deţină supremaţia şi bogăţiile ţării – agricultura, comerţul şi industria, câtă era… Pe plan cultural, în privinţa învăţământului, dă nişte statistici înfricoşătoare – câţi studenţi de diferite alte naţionalităţi faţă de câţi români erau în universităţi. Problema era că din generaţiile acelea rezulta o elită care urma să fie doar pe jumătate românească, ceea ce pentru ţară era un dezastru.
Silviu Man: Ceea ce ar fi învăţat ei în Occident ar fi aplicat aici spre dezastrul ţării?
Miruna Lepuş: Nu, vorbesc de elevii şi studenţii din ţară, dintre care nu erau mulţi români, pentru că nu aveau posibilităţi financiare. Un student costa mult la vremea aceea şi familiile de români în general nu prea aveau mijloacele necesare întreţinerii unui student. Iar Eminescu dorea ca şi românii să-şi permită acest lucru, fireşte, nu prin eliminarea celorlalţi. Nu voia să-i excludă pe ei, ci dorea ca românii să fie mai buni ca ei. De fapt, o logică a competiţiei… Voia o cultură românească, aşa cum voia o economie românească şi graniţe care să cuprindă toate teritoriile locuite de români.
Silviu Man: Crezi că asta înseamnă o închidere, o izolare, încercarea de a opri influenţele străine? Pentru că el însuşi a mers la izvoarele culturii universale…
Miruna Lepuş: Eminescu a studiat la Viena, şi s-a întors cu aceleaşi idei despre România. Deci nu contează unde înveţi, contează să înveţi să gândeşti româneşte…

Silviu Man - http://www.bookblog.ro/

Vezi si http://mirunalepus.ro/

www.victor-roncea.blogspot.com

Despre fraţii Roncea

2009-10-19T23:10:00.003+03:00

"Pentru Adam - Fratii Roncea

II cunosc pe frati de dinainte de 1989. am fost si eu la Tonitza, intre ei doi ca generatie. Toti fratii (si surorile) Roncea au fost niste figuri in liceul de Arta. Cel mare era cam golan si bataus, lua sandviciurile cu salam de Sibiu din toate clasele mai mici, pe unde erau risipite surorile sale. i-a batut pe niste pusti care erau roackeri de-ai lui Victor pentru ca veneau si ii aduceau tigari lu ala micu. evident le-a luat tigarile si le-a fumat el, pe acoperisul scolii, unde avea depozit de sticle de bere. Trecand peste aventurile scolare si venind la subiectul nedumeririlor adamice, fratii erau foarte normali in liceu, se ocupau cu desenul, cu pictura, cu modelajul si cu fetele. se muncea foarte mult in Tonitza pe vremea aceea, si scoala normala si specialitate - arte plastice. nu aveai cand sa fii derbedeu ca picai la treapta si spuneai adio la cariera.
Roncea al mare s-a activat la Revolutie, a ocupat Academia de Arta iar cel mic a ocupat Muzeul de Arta. au organizat pe acolo cuiburi de rezistenta, chestii d'astea. al mic a stins incendiile din Palat si a fost luat la ochi de "sniperii" de pe tancurile din fata CC-ului. au tras dupa el ca la nunta da nu l-au nimerit ca sarea ca un soarece de colo colo.
al mare in schimb a tras el dupa unii, a dat cu grenade i-a fugarit pe "teroristi" prin niste subterane de sub CC si blocul Romarta, unde avea Directia a V-a o baza logistica. Fratele meu mai mare era locotenent major la unitatea de garda si s-a nimerit sa intre in contact cu Roncea batranu in perioada aceea. a dat declaratii dupa aceea la Parchet de i-a cazut mana din cot, povestind cum tragea Roncea cu doua mitraliere deodata pe coridoarele din blocul Romarta, de a ciuruit tot blocul si a aruncat apoi in aer trei apartamente care aveau pereti dubli si ierire pe o scara interioara care ducea la subsol in barul Atlantic, si de aici era un tunel pe sub piata CC-ului. Aventuri nene ca in Beirut. Frate-miu s-a lasat de Armata dupa accea dar mi-a zis ca a aflat de la un coleg de la CI ca Roncea a intrat in schimb la mapn si afost trimis direct in Iugoslavia, unde a stat vreo cativa ani, peste tot pe unde aveau loc lupte. cel mic a plecat in Statele Unite si s-a facut fotoreporter, a avut expozitii dar apoi s-a intors in tara si a ajuns la Ziua. eu nu ma pricep la presa, mai urmaream cand si cand ce scria Victor. nu mi se pare deloc apocaliptic. stiu de la frate-miu ca la Revolutie trebuia sa fie masacru - mii si mii de morti, ca au fost militari din trupele speciale rusesti - au prin vreo treizeci cel putin si au fost eliberati chiar de seful procurorilor militari - Dan Voinea. asa ca sunt multe istorii despre care lumea nu are habar, ascunse prin dosare si prin fisete, iar oameni care sa vrea sa povesteasca nu prea sunt. Cei doi frati stiu si ei doar parti din aceste povesti si e de mirare ca nu li s-a inchis gura de tot, la cate au aruncat pe piata, cu taraita. mai avem multe de aflat si poate ca vor mai trece inca 20 de ani pana sa iasa la iveala adevarul despre Revolutie, care s-ar putea sa sperie pe multi oameni. fratele meu nu mai vrea sa scoata o vorba despre chestiile astea, mi-a zis sa-mi vad de treaba si de picturile mele, ceea ce si fac. din pacate a trebuit sa plec din tara ca sa am unde expune, ca majoritatea colegilor mei de clasa. regimul comunist din Romania nu a murit doar s-a transformat iar noi ne vom vedea copii sclavi ai copiilor de comunisti. de aceea am plecat din Romania ceea ce iti recomand si tie Adame, daca vrei sa apuci sa traiesti o viata cata de cat normala si civilizata. cat despre fratii Roncea, la cat de nebuni erau in liceu, nu ma astept sa se schimbe, astia vor sa stinga ei lumina si sa-i scrie necrogologul lui Iliescu si Roman, cu pisat, direct pe mormintele lor. sunt sonati si ar fi putut fi artisti buni, cum este sora lor care s-a carat in State.

Scris de Leo"
http://victor-roncea.blogspot.com/

Un comentariu foarte frumos şi interesant despre fraţii Roncea pe care eu îi admir şi pe care am avut plăcerea să îi întâlnesc de câteva ori

Recenzie

2009-10-18T13:38:00.005+03:00

De mult m-am gândit să scriu ce am mai făcut eu în ultimul timp, pentru că deja ceea ce scriu despre sentimente şi trăiri devine neinteresant.
Ei bine, am fost la Petru Vodă, unde am rămas 4 zile.A fost un drum lung, dar foarte frumos, cu cântece, cu Gheorghe Zamfir, cu Tudor Gheorghe, cu Doina Aldea.
Am ajuns acolo.Nu am eu puterea să descriu ceea ce simţi şi ceea ce devii în momentul în care vezi cerul şi stele aproape de tine, de parcă le poţi chiar atinge, însă e o senzaţie minunată.
Am intrat la Părintele Iustin, într-o cămăruţă caldă în care încăpeau maxim 5 persoane.Deşi era foarte multă lume afară, iar Părintele nu se simţea tocmai bine, ne-a vorbit, încet ce-i drept, dar parcă mai mult îl auzeai cu inima decât cu urechile, şi un singur lucru ni l-a zis tare şi răspicat:"De când eram copil şi l-am citit pe Eminescu, mi-am zis:Un aşa geniu nu are cum să moară la 39 de ani."Ne-a asigurat că noi suntem viitorul şi ca trebuie să luptăm, ne-a îmbărbătat cu un pahar de vin roşu şi ne-a binecuvântat.
Un lucru vi-l spun sigur:La Petru Vodă e o altă lume!

Am trecut apoi în grabă şi pe la Sihăstria, iar drumul spre casă a fost la fel de frumos, dar parcă mai liniştit.

Şi pentru că a fost vară, nu puteam să nu văd şi marea.Mi-a plăcut şi nu mi-a plăcut.Cu părere de rău, nu cred că vara care vine am să mai am curajul să spun Costineşti, pentru că relaxare în mizerie nu se poate.Dar prietenii au acoperit gustul amar lăsat de peisaj, iar Rareş a avut grijă să mă îndulcească cu clatite uriaşe.

Am fost apoi în tabără la Hunedoara.Ne-a plăcut.Deşi organizatorii de la Costeşti nu prea s-au ţinut de cuvânt şi ne-au cam dat planurile peste cap, am reuşit să vedem cetăţile Blidaru, Costeşti, Sarmizegetusa Ulpia Traiana şi Regia.Ghizii noştri au fost cam rezervaţi în explicaţii, dându-ne exact răspunsurile de care ne temeam, la unele întrebări mai incomode:"Asta nu pot să vă zic eu", "Aici părerile sunt împărţite", etc.Oricum încercările acestea de eschivare, nu au făcut altceva decât să ne deschidă apetitul.
Am trecut pe la Prislop.Am fost la mormântul Părintelui Arsenie Boca, unde ne-a dat o lecţie de viaţă un copil de 10 ani şi unde am văzut cum arată puritatea pe figura unei fetiţe care se juca cu ceară(cea din fotografie).
Am văzut o defilare a dacilor şi a romanilor, am primit margarete, am făcut focuri de tabără, am cântat şi la plecare am uitat câte ceva.Ne-a părut rău că nu am ajuns la cei doi bătrâni despre care am auzit că locuiau undeva mai sus de cetatea Costeşti(care era şi ea destul de sus) , că nu coboară în sat decât de două ori pe an, şi că beau încă apă din nişte conducte construite de daci.
Am ajuns acasă obosiţi dar fericiţi.

Şi pentru că vacanţa aproape se termina, am mai simţit nevoia de încă o plecare.Am fost la Bucureşti la festival.Deşi dorinţa mea e să ajung odată şi-odată la Coachella, am zis că m-aş putea încălzi şi cu trei zile de festival la Bucureşti.A fost frumos şi aici, am împlinit un an, ne-am distrat pentru că suntem încă tineri şi am suferit la meciul României, pe o terasă din mijlocul Bucureştiului.Acolo aveau un mod ciudat de a ne ura bun venit: aruncau cu apă pe geam.Aveau şi de ce până la urmă.Ne-am dat seama de asta abia când nu ne mai auzeam unii pe alţii şi am înţeles că acolo nu se doarme noaptea.Ne-am întors cu gânduri bune şi cu chef de şcoală.

N-am reuşit să ajungem în prima zi de clasa a 12a pentru că am plecat la Aiud.Aceeaşi atmosferă cuprinzătoare ca şi anul trecut, aceeaşi lacrimă la auzul imnului legionarilor, dar parcă tot mai puţini au rămas.Ne-am oprit şi la mormântul lui Gavrilă Ogoranu.
Apoi am plecat din nou spre casă.

În rest, ne-am continuat orele de sculptură cu domul Nicolae Purcărea, am intrat serios în postura de majori, ne gândim temeinic la ce vom face după bac şi acum câteva zile ni s-a deschis o uşă importantă în ceea ce priveşte atât de dorita noastră relaţie cu elevii basarabeni.(vă ţinem la curent cu asta).
Aşadar...ce ne rămâne de făcut?Să cultivăm în continuare seminţe bune pentru ca ceilalţi să le poată culege roadele.

Broşă

2009-10-13T19:19:00.006+03:00

Din nou e toamnă.

Din nou frunzele dansează haotic pe ritmurile vântului, soarele se piteşte după norii murdari de cenuşiu, iar gradele coboară jucăuşe pe scara lui Celsius.Deşi văd numai gri şi maro(şi vreo "drăguţă" care vrea neapărat să iasă din monotonie insistând pe hăinuţele în culori neon), totuşi toamna e atââât de frumoasă!
Pagina mea însă...a rămas la fel: albă.Goală.Şi sunt atâtea care aşteaptă după ea! Vreau s-o îmbrac în hăinuţe frumoase, sofisticate, complicate, autentice...Dar sunt o indolentă.

Acum, am să aşez din nou creionul nou, nefolosit lângă aceeaşi foaie dezbrăcată.Şi am s-o îmbrac cu idei.Cu dorinţe şi cu păreri.Apoi va urma cealaltă, apoi încă una...până vor curge toate precum picăturile ploilor tomnatice.Le voi înveli cu coperţi maro şi bej, pentru că se vor regăsi într-o toamnă.Vreau să le vezi şi tu, să le simţi şi să le îndrăgeşti hrănindu-ţi cu ele spiritul şi intelectualul.Să găseşti comoara ascunsă de piraţii gândurilor mele şi să porţi apoi bijuteriile care se vor modela după felul tău şi vor intra în armonie cu tine.Le voi planta seminţele şi voi aştepta recolta.

Şi am să fiu eu mama lor...iar ele, fiicele mele.

Crudă nestemată

2009-09-27T20:23:00.006+03:00

Privea în depărtare cum focos, viaţa-i plutea pe apa mării, iar valurile furioase i-o-necau, lovind-o drastic de pietroaie.Vroia s-o cruţe, s-o ia înapoi, dar marea-i respingea dorinţa, mânioasă, şi parcă-n ciudă îi făcea, lovea mai tare viaţa-i sfărâmată. Nu-nţelegea de ce-i aşa neputincioasă, de ce-i rămâne numai să privească cum viaţa i se face bucăţele şi sâge-i curge din ale ei vene.Îi tot curg lacrimi, dar şi ele, la fel dispar în apa mării...cum ar putea să facă ea, să-i nimicească din putere?Gându-i e gol, mintea-i e moartă, ciudat cum fata, dintr-o dată, s-a pomenit fără voinţă, fără nimic, fără credinţă.Acum de ce nu-i vine-n ajutor Frumosul Făt, cu-al lui Cal Alb să-i pună capăt nenorocitei mări şi s-o golească?Nu vine, şi-l aşteaptă mititica, îl strigă dar el tot nu vine.
Aşa stătea ea resemnată, viaţa-i-se-ndepărta...O!Mare blestemată!Tu chiar nu vezi că-i piere răsuflarea?Nu vezi şi tu că-i moare vindecarea?
Ne-nduplecată eşti!S-a stins micuţa...Dar ce putea să fac-un pui de om, pe lâng-o mare-atât de furioasă?

Mi-e frică de iubire

2009-09-11T20:31:00.003+03:00

Frica...un element atât de ticălos.Îţi animă cele mai bizare simţăminte. Îţi răspândeşte în tot corpul emanaţii de ciudă, îţi nimiceşte ultima picătură de rezistenţă, de credinţă, de energie. Odată cu frica, gândul se dispersează în două direcţii: goană şi urlet.Şi pentru că cele două direcţii nu izbutesc să ajungă la un acord comun, iar lupta dintre ele devine atât de crâncenă, sursa care le dă voinţa cedează. Cedează şi tot ceea ce rămâne din tine este un fascicul din care nu mai porneşte nici o rază, nici o particulă.Pupilele îţi rămân aţintite spre un punct nevizibil, un punct imaginar, iar corpul se distanţeză de tine, pentru că eşti un laş.
Dar ce se întâmplă cu sufletul?În suflet zace iubirea.De ce nu luptă şi ea?De ce rămâne apatică în faţa fricii?Să nu fie ea oare măcar la fel de competentă ca frica?

Dulcele-mi amar

2009-08-17T22:55:00.002+03:00

Păşesc deasupra razelor tale duioase
Îmi râde inima, iar tu... mă strângi uşor în braţe
Alunec lin spre prăpastia crudă şi nemiloasă
Şi cad...

Mă zbat, te strig
De ce mă laşi în noapte?
Drumul spre tine-l caută ecoul tremurând
Îţi pierde urma, singur în obscuritate.

Aprinde o lumină!
Trage de mine, apucă-mi mâna şi smulge-mi păcatul
Doar vino...vino spintecând pămantul!
Vino cu privirea ta senină!

Te-aştept şi-acum şi ieri şi mâine
Sunt tot aici între aceleaşi ezitări stăruitoare
Găseşte-mi sufletul, îmbracă-l în a ta ardoare

Eliberează-mă!

Goutte d'automne

2009-06-01T00:12:00.000+03:00

Des allées couvertes de feuilles cuivrées, rouges, jaunes, des arbres dénudés et une odeur agréable d’automne … voici le miracle qui commence chaque année à partir du mois de septembre.
Je suis assise sur un tabouret et je regarde par la fenêtre. Je n’en crois mes yeux! La beauté de cette saison ternit les plus charmants de mes rêves. Une feuille en dérive glisse lentement devant ma fenêtre. C’est merveilleux !
Devant le parc qui s’étend devant ma maison je vois deux amoureux du troisième âge. Ils se promènent main dans la main sur une allée déserte. Je m’attendris à leur vue et je devine la joie et la reconnaissance qui inondent leurs âmes pour avoir à vivre ensemble un automne de plus. Peut –être remercient-ils à Dieu à ce moment …
Á quelque distance, un enfant lâche la main de sa mère et s’enfuit vers un tas de feuilles mortes. Il s’arrête un peu, retient sa respiration et se jette à plat ventre sur cette « colline » vivement colorée. La « colline » se « dégonfle », mais l’enfant ne se décourage pas. Il tourne sur le dos et regarde, tout heureux, le ciel parmi les branches des arbres. Il sourit.
Le soleil, bien que pâle, s’obstine à diffuser une lumière chaude et réconfortante. J’ai l’impression que la nature se repose. J’aime l’automne avec la tranquillité qui enveloppe tout ce qui m’entoure. Mais ce que j’aime le plus, c’est le matin, quand le soleil se lève et vient doucement à ma fenêtre. Je m’approche d’elle et je l’ouvre grand, en inspirant l’air frais et pur. La fraîcheur entrée dans la chambre me met de bonne humeur et je regarde d’un air bienveillant le vent qui fait bouger les branches des arbres et les feuilles qui flottent par ci, par là.
L’automne ne me fait plus peur, car je la connais et je sais la dominer. Il ne s’agit plus de paysage, mais de cœur, car il existe aussi l’automne du cœur. Je me souviens de la pluie de larmes qui ont couvert mon âme et qui ont brisé mon sourire. J’ai éprouvé pour un petit moment le poids de mes pensées d’autrefois et le goût amer de la nostalgie. J’ai revécu le sentiment de suffocation et j’ai attisé la solitude qui s’y abritait. Oui, je l’ai vécu l’automne de l’âme, petit à petit, jusqu’au bout. Mais maintenant c’est fini ! Je t’ai vaincu l’automne de mon âme, tu ne réussiras jamais à m’agenouiller ! Maintenant c’est le moment de la joie et je me réjouis du vent qui me décoiffe et j’inspire profondément l’odeur des feuilles.
Je bois ma tisane, je prends mon cartable et je sors. Les feuilles craquent sous mes pieds, j’inspire de nouveau l’air et je continue mon chemin.
C’est le commencement d’UN NOUVEAU JOUR !

Amintire despre Noul Început

2009-04-17T23:15:00.004+03:00

S-a născut pentru a ne readuce lumina, curăţirea şi vrând să ne deschidă ochii împăienjeniţi.Ne-a învăţat cum să trăim, cum să iubim şi cum să iertăm.Dar noi...noi i-am luat viaţa tocmai Lui, pe El nu l-am iubit, dar El ne-a iertat.I-a iertat pe ucigaşii şi batjocoritorii Lui.Pe noi, cei atât de slabi.Câtă bunătate Doamne se află în Tine?Cum ne-ai putut Tu ierta când noi ţi-am sfâşiat şi ultimul zâmbet, am bătut cuie în mâinile tale dătătoare de sfinţire, te-am batjocorit fără ruşine, şi nu ţi-am simţit durerea?Am frânt mâinile care ne-au luat în braţe şi l-am condamnat pe Salvatorul nostru.Nu ne-am oprit nici atunci când sângele tău curgea în faţa ochilor noştri, nici când cerul întreg îţi plângea durerea, nici măcar atunci când ai înviat nu ţi-am cerut iertare.Dar nu ne-ai pedepsit încă, ne-ai mai dat timp.Şi uite-l cum trece...trece şi noi am uitat pentru ce ni l-ai dat.Nici putere să strigăm "iertare" nu mai avem.Dar cum îţi mai putem noi cere să ne ierţi când noi greşim, greşim încontinuu şi nu ne uităm înapoi?Cum îţi mai putem noi cere să ne ierţi, dacă ne-ai iertat de atâtea ori?De câte şanse mai avem nevoie oare Doamne?

Cântec despre oameni

2009-04-10T22:13:00.002+03:00

Vino Doamne...să vezi ce-a mai rămas din oameni.

Umbra facem pamantului

2009-03-30T00:06:00.003+03:00

Am stat la margine, dar vroiam sa trec.Vroiam sa trec cumva si nu stiam cum.Si nu-mi venea nici o solutie.M-am aplecat sa vad cat de adanca era, dar nu vedeam decat intuneric.Mult si dens.Oare acolo mai exista ceva?Nu...nu ceva anume.Un ceva...orice.Dar cine sa imi raspunda?Degeaba!Degeaba mai incerc sa gasesc o solutie.E pur si simplu imposibil.N-am cum sa trec, asa, fara nimic.Poate daca ma gandeam dinainte, daca intuiam, poate acum gaseam ceva care sa ma ajute.Si doar mi-au zis...Ah! n-as fi putut si eu sa ii ascult macar pentru o ultima oara!Poftim!Acum stai si gandeste...Ce-i de facut?

Si gandul m-a purtat printre firele vantului cald si a ajuns departe.Ce caldura...ce dulceata in albastrul cerului. Nici o impuritate, nici o pata, nici un defect.Totul e decojit si copt.Nici o rascruce de drumuri, nici o alegere de facut, nici o alternativa.Totul e perfect.Totul e asa cum trebuie sa fie, si totul e bine.Doar gardul...limita...De ce oare e acolo?M-as apropia sa vad ce e dincolo...Dar mirosul ademenitor ma atrage aici la mijloc, nu ma pot impotrivi.Ma intorc inapoi la perfect.

Si ma trezesc.Am ramas tot aici, la margine.Ce fac?Ma intorc frumos acasa!

Circumspecţie în gânduri

2009-03-13T17:43:00.003+02:00

- Tu crezi că o să ţină?
- Nu ştiu...le-ai legat îndeajuns de strâns?
- Am încercat...
- Le-ai făcut nod?
- Încă nu.E necesar?
- Păi depinde cât de stranse vrei să fie şi cât de rezistente.
- Şi dacă le fac nod şi nu le mai pot dezlega dup-aia?
- Poate nu va fi nevoie să le desfaci tu.
- Şi dacă se dezleagă singure?
- Odată şi-odată tot se vor dezlega, dar dacă le înnozi acum strâns, va mai dura ceva.
- Vai....dar dacă se rup firele?
- Fire? Păi dacă sunt abia fire nici să nu te gandeşti să faci nod.Aşteaptă până ajungi la sfoara zdravănă.
- Dar nu mai am răbdare! Nu pot să fac mai multe noduri, să nu se rupă?
- N-are rost.Sunt prea fragile.Ai răbdare.Ai să vezi că un singur nod ajunge.
- Şi..într-un târziu, când se vor dezlega, ce se va întâmpla cu ele?
- Se vor prabuşi la pământ...

Meditaţie

2009-03-08T00:27:00.003+02:00

Ce să fie oare sufletul?
Totalitatea sentimentelor, sau latura psihică a omului, sau conştiinţa...sau...
Nu ştiu, eu nu-i pot da o definiţie de care să fiu complet convinsă.

Sufletul este unica valoare a omului, el îl face pe slujitor egal stăpânului său. (Seneca)
Sufletul este oglinda unui univers indestructibil. (Gottfired Leibniz)
Şi sufletul? Un abur care trăieşte şi el şi se tot plimbă. (Marin Preda - Moromeţii)
Sufletul este ceea ce-l doare pe om atunci când întreg trupul său este sănătos.(Andrei Kuraev)
Sufletul este ecoul lui Dumnezeu.( Costel Zăgan)
Sufletul este inima inimii.( Valeria Mahok)
Sufletul nostru e o urnă în care închidem cenuşa patimilor stinse.( Octavian Goga)
Sufletul nu este o entitate fizică, dar în schimb se referă la tot ce nu este fizic despre noi - valorile noastre, amintirile, identitatea, simţul umorului.( Harold Kushner)
Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse.( Arsenie Boca)

Talita kumi

2009-03-04T21:06:00.003+02:00

"9 iunie

Surpriză organizată de mama, care a mobilizat toţi "sateliţii" pe care i-am găsit la ora opt seara, când am venit de la biserică.Muzică, antren... şi eu i-am intoxicat cu Sfinţii Părinţi. Desigur, subiectul principal a fost muzica, mai ales că au inaugurat petrecerea cu Beatles si Led Zeppelin. Am tăcut chitic până s-a derulat caseta şi, într-un moment de pauză, am încercat să le explic de ce această muzică (care chiar sună bine!) este din păcate satanică. Dacă ar fi să ne legăm doar de melodia formaţiei Beatles " Mister Crowley", ar trebui să ni se facă rău, căci Crowley nu este altul decât Aliester Crowley (1875 - 1947), fondatorul sectelor luciferice, care propovăduia cultul "Energiei falice", învăţat - spunea el - direct de la diavol. În "Cartea legii", scrisă de el, se autointitulează Marea Fiară 666. "Un nebun" , o sa-mi spuneţi. De acord! Atunci de ce îi dedică acestui nebun formaţia Beatles un cântec? După cum relatează chiar el, se pare că fusese profesorul lui Hitler în materie de esoterism (1940). Şi din păcate mulţi dintre idolii noştri în materie de muzică rock au legătură cu acest ciudat personaj. Jimmy Page (pe care eu l-am ascultat şi l-am iubit ani de zile, având toate discurile formaţiei Led Zeppelin) a cumpărat conacul lui... Crowley şi l-a transformat într-un sanctuar al alcoolismului. De altfel, cântecul lui Page, "Stairway to heaven" a fost recent decodificat de un electronist şi s-a găsit un mesaj subliminal care zice: " Blândului meu Satana, al cărui drumeag mă întristează, a cărui putere e Satana, El te va salva, redându-ţi 666.Trebuie să trăiesc pentru Satana."... Aici onorata mea asistenţă a amuţit. De unde ai tu informaţiile acestea? m-au întrebat disperaţi. Pot fi adevărate? Desigur, le-am răspuns. Sunt traduse dintr-o carte, apărută in Franţa. Cred că autorul a scris sub pseudonim, caci îl cheamă sugestiv Marc Dem (semn - diavol). Porţiuni din această carte le-am primit de la unchiul meu din Franţa.Dar să vă spun mai departe, i-am speriat eu. Mick Jagger din Rolling Stones, (pe care l-am adorat) este şi el discipol a lui Crowley în secta "Ordinul Zorilor Aurii". El se consideră " încoronarea lui Lucifer" şi recunoaşte în cântecele sale dragostea lui pentru cel căruia i-a fost hărăzit: "Simpatie pentru diavol", "Maiestăţile sale satanice" şi " Invocaţie către fratele meu diavolul". Ozzy Osbourne, a cărui muzică ne-a încântat adolescenţa şi ţineţi minte cât de mult ne plăcea şi ne mai place, a fost, mititelul, şi el... " Iniţiat în ale satanismului" în conacul lui Crowley, devenit proprietatea lui Page. Din păcate, sau din fericire, noi nu am avut în mână mapa primului său album, care avea pe ea un crucifix răsturnat (ştim cu toţii că este semnul bisericii satanice). Dar lovitura de graţie am să v-o dau cu formaţia AC/DC, care de fapt înseamnă Antichrist/Death to Christ... şi care au compus mai mult de 20 de melodii satanice. Pentru că noi nu avem acces la nici o informaţie (decât cele furate), nu am ştiut că unul dintre interpreţii acestei foarte ascultate formaţii - pe numele lui, Bon Scot - în 18 februarie 1980, la sfârşitul concertului, a spus: "Îl poftesc pe Satana să-mi ceară sufletul, căci infernul este pământul făgăduinţei"... dar... el murea în seara aceea, înfipt într-o chitară, la 33 de ani (vârsta lui Hristos, vârstă care va fi şi a Antihristului). Melodia lor "Hell's bells" (clopotele iadului) este foarte sugestivă : "Eşti tânăr, dar vei muri. Nu voi lua nici un prizonier, nu voi cruţa nici o viaţă şi nimeni nu-mi rezistă!Am clopotele mele şi te voi duce în infern, Te voi lichida! Satan te va lichida! Da, clopotele iadului." După acest discurs, nu le-a mai trebuit nimic, nici chiar mâncare, şi într-o oră s-au risipit. Îmi pare rău pentru ei, dar nu am ce să le fac mai mult, trebuia să le spun adevărul, oricât de dureros este."

-fragment extras din cartea "Înviind pe drumul Damascului" de Monica Fermo - Maica Ecaterina

Început de primăvară

2009-03-01T15:29:00.006+02:00

Fire de oboseala şi durere de cap ţâşneau intens din mine şi toate s-au adunat şi s-au împletit producându-mi năduşeala pe care n-am mai suportat-o.Am adormit greu.Nici vise, nici gânduri, nici sunete.Nimic.
Dar m-am trezit.Am deschis ochii şi am văzut cerul safiriu privindu-mă.O crenguţă întretăia tabloul delimitat de tocul geamului iar orchestra armonioasă a păsărilor îmi alina uimirea.Am privit în dreapta mea.Era latura aia pe care încerc să o resping, dar care mă invadează uneori şi face totul mai uşor pentru câteva clipe.Era ieri şi era dezordine.Apoi am privit în stânga...Era o bucăţică din mine, care încet încet mă acaparează. Era azi,era mâine...N-am vrut să-mi mai întorc privirea şi n-am făcut-o. Era prea frumos.Nu era perfect, nici pe departe,dar nici nu trebuia. Era atâta cantitate cât să mă împingă spre starea de beatitudine pe care de atâta timp vroiam să o simt.Au pătruns două cuvinte într-o primă dimineaţă de primăvară, iar efectul a fost euforia.
Voi ceda şi voi întoarce din nou privirea spre dreapta, sunt conştientă.Dar acum nu vreau, nu-mi trebuie.Acum e primăvară...şi a început cum nu se putea mai frumos. Odată cu natura, înfloresc şi eu.

Stare de spirit

2009-02-26T22:21:00.000+02:00

Se rătăcesc pe străzi privind la vitrinele încărcate şi trag cu patos din ţigara care le încălzeşte sufletul gol.Inima lor se nuanţează în tonuri de gri şi se amărăşte din dulcele supraconsumat.Ei nu văd lumea, nu-i văd chipul, nu văd lumina.Ei au becuri care îi luminează, au ochelari care îi protejează de lumina soarelui, au măşti care îi ascund.Sărmanii.Le e de ajuns exteriorul care le bucură ochii, dar nu ştiu bieţii că de fapt totul este aparenţă.Şi nu vor putea vedea ce e dincolo decât abandonându-şi dorinţa trupească şi îndepărtându-şi vălul de pe ochi.Ei sunt cei îndrăgostiţi de perfecţiune care nu-şi dau seama de lacunele care îi reprezintă.Ei sunt copiii bătrâni care refuză să perceapă sensul.

Ce ne facem?

2009-02-23T22:36:00.000+02:00

Pe toţi ne îngrijorează situaţia românilor din Italia.Sau, cel puţin, ar trebui să ne îngrijoreze. Dar să înţelegem odată pentru totdeanuna că exista "aşa da!"-urile şi "aşa nu"-urile în fiecare ţară de pe globul pământesc. Reportajele mincinoase şi ştirile mincinoase pe care le găsim pe aproape toate forumurile italienilor n-ar trebui să ne facă să nu mai spunem că suntem români, ci din contră, să spunem şi să le arătăm că ceea ce afirmă ei se referă doar la o categorie de 0,2 % ( după studiul Ministrului Turismului Elena Udrea)dintre români. Campania de murdărire a României, de transformare a poporului nostru într-un monstru al Europei se încearcă de mulţi ani şi se reuşeşte pe alocuri.Cel mai rău mă doare că nu se reuşeşte doar printre unii italieni frustraţi, dornici de dispute ci şi printre românii noştri.Am auzit sintagme precum : "Aşa ne trebe dacă suntem înapoiaţi!"
În primul rând, majoritatea acelor infractorilor sunt de origine rromă, iar ei mereu au fost aşa.Nu ţin cont de legile statului în care trăiesc şi fac totul după cum le trăzneşte.Sunt furioasă, da.Pentru că se aruncă tot sacul cu mălai din cauze unui grăunte nemăcinat.
Să nu uităm că "romeni di mierda" produc 11 miliarde de euro pe an în Italia.
Atitudinea italienilor faţă de români este la fel de ruşinoasă precum faptele pe care le-au comis acei rromi.
Şi ca să vedem diferenţa, în timp ce italienii ne numesc violatori şi oameni fără suflet, noi le dăm de mâncare unor chinezi, aproape 700 de muncitori, care de două luni stau pe trotuarul din faţa Ambasadei Chinei sperând să obţină dreptul de repatriere.
Suntem chiar un exemplu, noi, românii...majoritatea.

Câtă dreptate avea Eminescu!

"Acum este bătălia cea mare!"

2009-02-19T16:56:00.000+02:00

...acesta a fost unul din strigătele Maicii Ecaterina în cadrul conferinţei ce a avut loc ieri seară la Braşov."Oameni buni, treziţi-vă!" şi eu una, m-am deşteptat!Ne aşteaptă vremuri grele, dar trebuie să luptăm.Şi o vom face pentru că avem, încă, de la cine învăţa.Maica Ecaterina, pe care eu n-o mai auzisem vorbind până ieri, m-a făcut şi pe mine şi cred că pe toţi cei din sală să ne simţim vinovaţi că încă nu ştim ce să facem.Cum să împiedicăm transformarea fiinţei noastre într-un număr?Ar fi urmat acum cuvântul "simplu", dar nu îndrăznesc să îl scriu, pentru că nu va fi aşa.Va fi greu, dar satisfacţia pe care o vom atinge la sfârşit ne va umple sufletele de bucurie.Mă voi mai opri asupra învăţăturilor Maicii Ecaterina, această femeie impresionant de puternică şi hotărâtă care împrăştie în jurul ei tărie şi credinţă, dar asta numai după ce mă voi documenta îndeajuns.
Monahul Filotheu ne-a avertizat încă o dată că indiferenţa faţă de introducerea cipurilor,sau mai grav, acceptarea lor înseamnă lepădare de Hristos, pierderea scopului vieţii acesteia şi anume mântuirea!După acceptarea paşapoartelor, actelor de identitate, cardurilor şi carnetelor de şofer cu cip, va urma implantarea microcipurilor pe frunte sau în mâna dreaptă.Lucru care deja se întâmplă în lume.
S-a mai vorbit şi despre filmul " Îngerul digital" realizat de câţiva ortodocşi sârbi, un film foarte interesant pe care îl recomand.(aici este o parte din film)

Jurnaliştii Victor şi George Roncea au fost de asemenea prezenţi la manifestare. Domnul George a luat cuvântul şi a pus punctul pe I în modu-i caracteristic.El ne-a avertizat să nu luăm ca pe o glumă cele ce vor urma şi să tratăm cu mare seriozitate fiecare lucru!Să ne informăm şi mai ales să nu renunţăm la libertate!Este a noastră, Dumnezeu ne-a lăsat-o, iar omul nu are voie să ne-o ia.Dacă îl lăsăm, e ca şi cum ne-am sinucide.

Deci să ne opunem cu toată tăria şi cu toată puterea legii acesteia a introducerii actelor biometrice!

"Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte.
Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei."

Foto: Andrei Roncea

Conferinţă anti-cip la Braşov - miercuri, 18 februarie

2009-02-16T21:52:00.000+02:00

COALIŢIA ÎMPOTRIVA STATULUI POLIŢIENESC şi REVISTA “VEGHEA”
vă invită la o conferinţă publică susţinută de:

Monahul Filotheu (Mânăstirea Petru-Vodă)
Maica Ecaterina
Jurnalistul George Roncea

Tema:

Îndosarierea electronică şi libertatea întru Hristos. Apelul Părintelui Justin Pârvu.

Locul: Corpul S al Universităţii Transilvania, Sala S II 1
(Facultatea de Silvicultură, vizavi de Maternitate)
Data: Miercuri, 18 FEBRUARIE 2009
Ora: 18,00

sursa: http://vlad-mihai.blogspot.com/

Libertate

2009-02-10T23:15:00.000+02:00

- Mami, unde mergem?
- Spre modernism micuţa mea, spre o viaţă mai bună şi mai sigură pentru tine.
- Sunt jucării acolo?
-Da, uite îţi punem o jucărioară şi în mânuţă să o ai mereu.
-Iiii vreau, vreau! Dar cum se numeşte jucărioara asta?
-Este un chip, mami.O bucăţică de plastic care le va spune totul despre tine.
- Mami, dar mie îmi plac secretele.Aşa nu le mai pot avea...
-Secretele nu sunt bune.Şi nici nu e frumos, sau civilizat să ai secrete.

-Şi acum ei ştiu că mergem să mâncăm îngheţată?
-Ştiu mami, ştiu.
-Mami...jucărioară din-asta nu are şi văcuţa lui buni,de la ţară?

Acum

2009-02-08T01:11:00.000+02:00

Ai simţit vreodată cum universul întreg contribuie la clipa ta de fericire?Ai văzut semnele pe care le aşteptai?
De ce îmi e aşa de greu să exprim fericirea în cuvinte?
Poate pentru că trebuie să profit de ea,să îi sorb ultimele picături, să îi savurez aroma intensă, până rămâne doar amintirea.
Apoi...îmi rămâne timp şi pentru scris.

Încercări...

2009-01-31T19:49:00.001+02:00

Încerc să cred mai mult, vreau să cred...ma mint spunându-mi că da, cred.
Adevărul este că fiecare zi care trece, îmi restrânge şi mai mult cercul încrederii.Mi-e frică să nu mă transform într-o fiinţă care nu crede nici măcar în propria sa persoană.Nu mă refer la încrederea în putere, ci şi mai grav, la încrederea în semeni.Secretele se înmulţesc,îndoielile năvălesc şi îmi umplu gândurile, iar încrederea rămâne pitită undeva, ascunsă printre cuţitele îndoielilor care o rănesc.Şi sângerează...
Cunoaşterea presupune multă "bătaie de cap".Cu cât afli mai multe, cu atât iţi dai seama că eşti atât de mic,pe lângă toţi ei.Eşti aproape un nimeni.Nu e mai uşor oare să rămâi un prostănac, un papă lapte sau un indiferent?Măcar aşa, nu-ţi mai umpli gândurile cu ură şi durere.Uneori se mai vede câte o rază care îţi luminează calea, dar apoi, vine un crivăţ puternic care te ameţeşte, te rătăceşte printre propriile tale gânduri şi aşa... apare îndoiala.Cel mai greu sentiment.Îndoiala.
"Suntem dirijaţi de nişte laşi"...ar fi fost bine să fie aşa.Dar nu. Au devenit curajoşi, foarte curajoşi.Iar noi, românii suntem prea slăbiţi de puteri.Orice ajutor îl acceptăm, pentru că ne surprinde plăcut. Cuiva îi pasă de noi, greu de crezut.Şi totuşi uite, ne ajută.Multumim!Mulţumim!Pentru că ne-aţi scăpat de povara paşaportului, pentru că aţi investit în România domnilor americani, ruşi, chinezi, pentru că ne lăsaţi să importăm alimentele voastre gustoase, că le cumpăraţi voi pe ale noastre, că ne lămuriţi cu problema Moldovei, mda...nu mai e a noastră domnilor ruşi, aşa este.Poftiţi luaţi-o. Oricum ne va da peste cap economia ţării.Domnilor americani, haideţi faceţi-vă câteva baze militare aici la noi.Vă tot aşteptăm din 1944.Nu-i nimic, aţi întârziat puţin.Între timp am trecut şi peste comunism, l-am suportat. Nimic nu poate fi mai greu decât asta.Să vă avem mai aproape.Ne-aţi primit în Europa, ce frumos!Dar nu aţi uitat oare că suntem în centrul Europei?N-am fost noi printre ţările cu cele mai multe victime în cele două războaie?Nu este oare paşaportul biometric o încălcare a libertăţii pe care toţi susţinem că o avem? Investiţiile străinilor nu ne fac oare dependenţi de ei?N-au murit oare atâţia Eroi pentru Moldova?
Ni se spune în fiecare zi că suntem scursurile Europei.Până când?Până când o să mai acceptăm insultele lor?
E timpul să-l mai lăsăm pe Barack Obama cu America lui şi să mai citim o dată imnul României. Poate înţelegem că ce e scris acolo, nu e scris degeaba.
Şi iar stau aici, în faţa calculatorului, fără să fac nimic.Asta e îndoiala.Neconcordanţa între "aş face" şi "fac".Îmi iau elan, dar imediat cineva are grija să mi-l taie.Mă coboară, dar mă şi doboară.Şi aşa m-aş ridica...dar mai are rost?

" Măi băieţi, ce să fac, sunt irezistibil!"

2009-01-27T20:36:00.000+02:00

Şi iar îmi vine greu să cred...
Mă uit la selecţia pentru Eurovisionul de anul ăsta. E o premieră...nu au mai adus un prezentator, nici doi.Au adus trei.Nu, nu prezentatori.Trei măscărici, care fac pe glumeţii.Of...oamenii nu mai înţeleg că simţul umorului nu îl poţi învăţa, nici imita.Pur şi simplu îl ai sau nu îl ai. Şi aceşti domni nu îl au.E foarte uşor să îţi dai seama dacă un prezentator e bun sau nu, nici nu trebuie să ai mari cunoştinţe în domeniu.Un prezentator, după ce îşi citeşte foile şi îşi află atribuţiile, trebuie să treacă totul prin personalitatea lui.Să se indentifice cu personajul relevat de text, exact ca şi un actor.În fond, asta şi este prezentatorul, un actor.Un prezentator este acela care ştie cum să îşi acopere bâlbâielile şi greşelile. Aceştia mi se par precum nişte vânzători de varză, care urăsc varza.
Se spune că secretul unei cariere reuşite conţine 1% talent şi 99% muncă. Categoric, aşa este. Dar dacă acel 1% nu există, munca e în zadar.

Şi pentru că nu vreau să intru vreodată în categoria acelora care critică şi atât, soluţia în cazul ăsta sunt tinerii.Sau măcar renunţarea la rudele, prieteniile, pilele producătorilor, pe româneşte.Sunt sute, mii de tineri, sau nu numai tineri, actori care ar putea prezenta, care ar juca perfect rolul. Trebuie doar să aruncaţi un ochi spre grupurile din teatre, licee, facultăţi.Dar din nou, nu contează calitatea, ci câţi saci de mălai încap în burţile lor, deja supraponderate.

Îmi asum în totalitate cele scrise în calitate de simplu telespectator al acestei măscăreli.

2009-01-27T00:14:00.000+02:00

Perfecta armonie

Au fost odată...

Râuri line,clare, coborând de sus,din vârf, curăţând rocile grele, ascunzând comori de vieţi. Frunze palide plutind pe luciul apei şi insecte iuţi pierzându-se în nepăsare.
Miros curat şi proaspăt, împrăştiat în toate ungherele, în fiecare fir de aer.Picături reci de rouă curgând de pe verdele copacilor.Raze duioase de aur îmbrăţişând potecile, dezgheţând orice gând rece.
Cântecele păsărilor acoperind întreg pământul, veselind întreaga omenire,dansul colorat al fluturilor, zâmbetul fiecărei margarete. Nori jucăuşi,tineri şi puri.Adiere grea şi uşoară, rece şi caldă,acum şi niciodată.

Au rămas...

Arbori cazând, spulberaţi de "maşinile tăietoare de copaci", râuri înlăcrimate,galbene şi negre, rătăcind spre nicăieri.Miros înţepător, trist, murdar.
Vânt răzbunător lovind picăturile de viaţă.Nori reci, plângând cu lacrimi amare, fluturi cu aripi de plumb. Zgomot asurzitor, urlete de ajutor. Soare palid, furios, arzându-ne obrajii obosiţi.
Fulgere crunte şi păcate grele.Oameni încruntaţi, risipind esenţa vieţii.

Mi-e dor de armonia perfectă a naturii.

"Natura nu a fost făcută pentru a fi schimbată."(Jerome Klapka Jerome)

2009-01-26T22:44:00.000+02:00

Elegia implinirii

Nichifor Crainic

Acum lumina cade tomnatică şi moale,
O supravieţuire a marelui zăduf,
Pe frunza suspinată sclipind în rotocoale,
Dezmiardă anotimpul cu-atingere de puf.

Se lasă lin prin bolta de viţe ruginite,
Cu struguri care-atârnă spre moarte când se coc
Şi-i dă un chip de grotă ce-ncheagă stalactite
Din lacrimile-acestui pământ fără noroc.

În orice împlinire suspină o durere,
Şi umbra-i cade-n mine ca un taiş îngust
Ca viaţa-i pârguire, iar coacerea cădere
Cum pofta mistuită în spaţiu e dezgust.

Legându-mi forma vie de doliul căderii,
Mi-e umbra grea de moarte că nu pot s-o ridic.
E toamnă sfărâmată în palide puzderii
Şi crengile se-nclină cu rodul spre nimic.

Dar vine-o jale dulce pe undele luminii
De suflet ce se-ntoarce dând trupului ocol
Ca o mireasmă peste pierzania grădinii
Când fructul copt spre moarte s-a prăbuşit în gol.

Ce înseamnă să fii Român?

2009-01-26T15:08:00.000+02:00

A fi Român, este o calitate.Precum şi cea de a fi englez, portughez,olandez, etc. Dar, în fond, apartenenţa la o anumită naţionalitate te obligă să cunoşti istoria poporului din care faci parte.Este un lucru indispensabil pentru a-ţi putea dovedi provenienţa.Nu poţi fi Român dacă nu ştii limba română, dacă nu ştii cine a fost Mihai Viteazul, ce a facut Carol I, fără să fi citit o poezie a lui Eminescu, fără să fi văzut vreo lucrare a lui Brâncuşi.Atunci nu eşti român, eşti pur şi simplu un locuitor al României.Eşti precum un copil care a trăit toată viaţa alături de mama lui fără să o cunoască.Eşti al nimănui şi totuşi al cuiva.Şi de acum încolo, dacă te mai compară cineva cu un ţigan, să nu te superi.Are de ce.Nici tu nu ai ţară.Nu vrei să ai, deşi ai putea.E uşor să mergi in Spania şi pe lângă culesul de căpşuni să mai furi şi un telefon, o bicicletă, o maşină...apoi, să spui că eşti Român.

Nu meriţi să fii Român!

Peştişorul de aur

2009-01-12T14:35:00.000+02:00

Cine nu şi-a imaginat o întalnire cu peştişorul de aur, cele trei dorinţe, bucuria împlinirii lor?
Astăzi mi-am adus aminte de povestea aceasta a copilăriei( cu puţin ajutor din partea temei de lucru pe care am avut-o de făcut la T.I.C).Mi-am amintit şi dorinţele pe care le aveam cand eram mică,urma să i le spun peştişorului auriu imediat ce îl voi prinde.
Acum însă, cand am încercat să găsesc cele mai mari trei dorinţe ale mele, am realizat ca nu pot alege,sau nu mă pot rezuma la trei,sau pur şi simplu...mi-e frică.Mi-e frică să nu le aleg greşit.Încercam să le formulez în aşa fel încât să nu existe şi o parte rea, un risc.Dar,vorba aceea, "Orice lucru are o parte bună şi una rea", mi-a fost imposibil să nu îmi dau seama că suntem încă prea lacomi să ne rezumăm la puţin, vrem mai mult, chiar totul, dacă se poate şi chiar dacă ceilalţi se conving că nu putem avea totul, ne încăpăţânăm şi în naivitatea noastră, sperăm la acel nivel la care să spunem mulţumiţi: "Nu-mi mai trebuie nimic!"
Am ajuns chiar, să îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu a făcut nişte peştişori de aur reali, şi ne-a scutit de ceea ce ar putea urma.