Revin, încetul cu încetul.
Simt din nou cum "mă plouă-n taină razele de soare".

În foi de toamnă ruginie,
Tu să mă vezi dansând
Prin ploi, prin frunze şi prin vis.
S-ademenim palida lună,
Cu noi să fie,
Pentru veci.

Şi-atunci când tu mă vei zări,
Sclipiri sfioase printre linii,
Întreg cuprinsul mi-l va lumina
Lumina ochilor tăi - cerul.

Mă prinzi de mână şi mă tulburi
Nici aur, nici palate, nici lume nu mai vreau!
Doar noi aici, în mijlocul luminii
Să ne pătrundem cu priviri
Sub marii ochi ai Totului...

Dar ah... din nou nu mai ating pământul.

Dor călător

8:44pm

asa bun te sun maine

ce mai faci?

bine uite pe acasă

mi-e dor de liceu

de istorie

de profă

Despre fericire-obişnuinţă-tristeţe...sau mai mult despre fericire

 Nu cu mult timp în urmă mă gândeam că sunt nefericită. M-am gândit atât de mult la asta, m-am sforţat atât de intens să găsesc un motiv real, ireparabil pentru faptul de a fi nefericită încât am ajuns să îmi impun o pseudo-nefericire prostească. Eram nefericită tocmai pentru că mă gândeam sau voiam să cred că sunt nefericită. Dar de fapt cred că eram într-o stare de platitudine, adică nu mi se mai întâmpla nimic extraordinar care să mă scoată din soileala în care în mod absolut firesc mă găseam.

Cum este un om când nu e nici fericit, nici nefericit? Aşa eram eu atunci. Am stat apoi şi m-am gândit ce înseamnă pentru mine fericirea. Instantaneu îmi vine în minte că râd. Atunci sunt fericită. Dar dacă râsul meu s-ar transforma într-o realitate continuă, permanent valabilă sigur fericirea mea se va schimba. Nu va mai fi acolo. Cum ar fi să râd încontinuu? Şi de fapt, pot să râd când aud o glumă bună, sau când i se rupe scaunul profului la catedră. Dar, parcă asta nu-i fericire. E doar o stare de bine, mai sus poziţionată gradual înspre fericire, decât obişnuinţa.

De asta cred că de fapt, fericirea mea sunt primele ciocniri. Primele ciocniri care-mi răvăşesc corpul, care-mi gâdilă călcâiele, care-mi răsucesc venele că abia-mi mai trece sângele de la o celulă la alta şi care-mi învăluie capul, cu toate complexităţile lui, într-un nimb imens. Asta e fericirea mea. Atât de intensă e senzaţia încât în mod necesar trebuie să închid ochii, ca să mă liniştesc. Nu i-am ţinut niciodată deschişi pentru că am impresia că fericirea nu-şi va mai atinge vârful.

Da, cred că asta-i fericirea în stadiul ei terminal pentru mine, care nu poate să dureze ca să nu fie în pericol să devină obişnuinţă. Adică nu în sensul că te obişnuieşti să fii fericit. Nu există aşa ceva, ori eşti fericit, ori obişnuit, ori trist. E ca un fel de triunghi echilateral fix, căruia nu-i poţi schimba poziţia: fericire - obişnuinţă - tristeţe, unde baza este întotdeauna obişnuinţa, iar celelalte două laturi, deşi egale, formează vârful de sus. Toate unghiurile sunt egale, da, dar sunt unghiurile de la baza triunghiului, şi unghiul de sus. Unghiul ăla de sus e format din fericirea extremă şi tristeţea extremă. Adică natura lor e aceeaşi, doar că sunt percepute în mod diferit, sau dau naştere unor senzaţii la fel de intense, dar percepute diferit.

Nu cred în fericire absolută, pentru că nu cred că fericirea e ceva care se menţine. Cred în fericirea extremă - un punct pe care-l atingi de câte ori poţi. Latura fericirii creşte gradual, analog cu latura tristeţii din diferite cauze.

Acum, întrebarea este de unde ştiu dacă am atins fericirea extremă sau dacă nu cumva se poate să mă înşel? Mai sus mi-am definit fericirea mea, acum, întrebarea asta va rămâne mereu fără răspuns, şi va fi un regres nesfârşit, vorba unui profesor :"Dacă puteţi să formulaţi un răspuns la întrebarea asta, puteţi primi un premiu Nobel."
Câteodată îmi pare aşa o inutilitate toată încercarea asta de-a defini lucruri...

Eminescu ...

Ai Noştri Tineri

Ai noştri tineri la Paris învaţă
La gît cravatei cum se leagă nodul,
Ş-apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.

La ei îşi cască ochii săi nerodul,
Că-i vede-n birje răsucind mustaţa,
Ducînd în dinţi ţigara lungăreaţă…
Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.

Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strîmbă:
Stîlpi de bordel, de crîşme, cafenele
Şi viaţa lor nu şi-o muncesc — şi-o plimbă.

Ş-aceste mărfuri fade, uşurele,
Ce au uitat pîn’ şi a noastră limbă,
Pretind a fi pe cerul ţării: stele.

Când ţi se arde pielea

Veşnic mi-am sucit privirea către piei arse, riduri întinse, neacoperite şi culori palide. Am întors capul după ele şi mi l-am lăsat acolo, puţin câte puţin... Mi-am încâlcit venele gâtului tot răsucindu-mă, străduindu-mă să le ating măcar umbra. Uneori zbieram obsedant către ceilalţi ochi din jurul meu:" Sublime piei arse! Priviţi sublimele riduri!" Nu mă asculta nimeni. Eventual îmi aruncau câte-o privire tăioasă şi-mi zdrobeau strigătul cu silabe răutăcioase. E greu să-i faci pe oameni să-ţi înţeleagă dorurile. Mi-aş fi dorit să fiu chiar eu o piele arsă, cu riduri mari şi adânci, neacoperite. O piele palidă, cu pori mici şi mulţi prin care să-mi pătrundă toate picăturile de lumină pe care le-am întâlnit şi după care am întors privirea. Şi-aşa, să-mi scalde lumina pielea mea tânără, arsă şi să-mi umple toţi porii. Lumina şi-atât.
Şi să am lumină în loc de piele, lumină în loc de riduri şi lumină în loc de culoare.

Parul meu din lemn de nuc

Ah! Iar mi-am simţit o lovitură de par în moalele capului. E un lemn tare, masiv...cred c-o fi fost de stejar sau... nuc, da! De nuc a fost. Încă mă doare şi câteodată se accentuează durerea asta şi-mi vine să urlu. Tare mi-e că urlu degeaba, că oricum lumea nu dă doi bani pe urletul meu, vorba aia:" Je m'en fiche". Şi să zic mersi dacă măcar or să m-audă, sau O să m-audă, un sigur omuleţ, ce zic eu...măcar o ureche. Neh...n-o să urlu. Ştiam dinainte că n-o să urlu, doar aşa fac mereu. Întâi mă gândesc la efect, ca să nu fie doar lenea de vină că n-am urlat.

Mă rog, să revenim la par. Parul este ceva constant în viaţa mea. E, poate, singurul lucru constant din viaţa mea. Şi când mi-e lumea mai dragă, când mă pierd în timp, când m-apucă să vorbesc cu cineva despre păsărelele din capul meu, el e acolo şi... JBENG una. "Mm...nu vezi că vorbeşti singură?; Auzi...mai ai de gând să stai aşa mult?; Fetiţă, tu nu-ţi dai seama că gândeşti degeaba?" Şi-mi piere tot. Tot, tot. E "gravisssssimă" treaba. Nu numai că îmi piere orice chef de orice, nici măcar să nu fac nimic nu pot, adică nici tu stat, nici tu a face, nici tu a gândi, nici nici. Toate orătaniile astea mă consumă, mă parazitează şi mă storc de ele însele. Şi când termină, mă lasă aşa...să plutesc şi văd cu mintea fire de trecut, de vise şi-mi vine a plânge. Rău de tot. Şi plâng(asta când am norocul să fiu singură, să nu m-audă vreun nepăsător din-ăsta, dar când n-am noroc e şi mai rău). Cele mai rele sunt firele de viitor ultim, veşnic. Alea mă distrug. După ce trec, mă lasă într-o baltă de  lacrimi, eu sfârtecată, ea tot mai bogată. Nu-mi mai plac firele. Mai demult mă vedeam pe mine ca un fir, un firicel, dar nu-s aşa vânjoasă. Eram optimistă când eram mai mică, mă mândream cu mine, mă credeam voinică, da' de unde...

Tot cresc, cresc şi mă pierd tot mai adânc în infinitul ăsta de "haos diform de forme ideale". Mi-e frică rău să nu cumva să mă pierd de tot, dar nici n-aş vrea să fiu ca ceilalţi (ăia cu "je m'en fiche"). Nu, nu că ei ar fi mai proşti, mai nefericiţi sau inferiori, nicidecum. Ei sunt cei norociţi de soartă, ei sunt cei care valorifică cel mai bine odiosul ăsta de timp, care-şi bate joc de noi, care ne rânjeşte în faţă. Tmpul e diavolul cel mai de temut. Nimeni nu luptă cu el. Şi toţi cei care au încercat să facă asta, au dispărut subit. Bine, nici cei care n-au încercat să lupte n-au fost cruţaţi. Mi-e frică...mi-e o frică cumplită de el. Timpul e ăla care lucrează cu firele şi-i îmbrobodeşte pe oameni: "Hai să-ţi dau o bombonică!"Şi venim toţi ca nişte hrăpăreţi, halim bomboane până ni se face rău şi-apoi dăm de dracu. Cine ne-o fi pus să ne lăsăm ademeniţi?
Ah, ce invenţie tâmpită şi timpul ăsta.

Să revenim totuşi...ziceam despre parul meu din lemn de nuc...Dulcele meu par care mă schilodeşte neobosit. Ce m-aş face fără  el?