Acţiuni necontrolate

Vezi tu...şi scrisul ăsta are părţile lui proaste. Ca atunci când scrii ceva numai pentru că sună frumos, cuvintele se leagă între ele într-un mod armonios şi "e multă dramă" şi atunci lumea se sensibilizează şi..." Vai cât suferă!". Prostii. De fapt, problema este că tu nu te cunoşti. Ca să te iubească cineva, trebuie în primul rând să te cunoască, să-ţi cunoască deprinderile, temerile, atuurile şi să admire modul cum se prezintă ele în tine, sau prin tine. Cum ai putea să le ceri celorlalţi să te iubească când tu nu te cunoşti? Şi dacă tu nu te cunoşti, e imposibil ca cineva din afară să te cunoască mai bine. Pentru că tu, trăieşti cu tine mai mult decât trăieşti cu oricine altcineva, sau altceva. Şi tot ce se întâmplă în tine, tu înţelegi cel mai bine şi poate încerci să exprimi, să te cunoască şi ceilalţi, dar mereu va fi o marjă de eroare, pentru că ceea ce simţi nu poate fi cu desăvârşire exprimat. Şi atunci, ori nu ştii tu să îţi exprimi adevăratele tale valori (sau nonvalori) cât mai aproape de adevăr, ori nu le cunoşti. Şi eu cred că a doua variantă este mult mai plauzibilă. Ar mai fi o variantă...aia cu "scrii ceva numai pentru că sună frumos"...dar ar fi prea josnic.
Aşadar, dacă aş fi în locul tău, eu aş încerca să mă cunosc, să aflu ce sunt, cine sunt, ce pot. Aşa, poate aş renunţa să mă mai avânt prin neguri atât de întunecate, din care nu mai pot ieşi. Şi atunci când te vei cunoaşte, vei avea şi control asupra actelor tale.

Învăţ...de mâine

Nu ştiu dacă am făcut bine sau nu, dar e una dintre cele mai însemnate provocări căreia trebuie să îi fac faţă. Nu e deloc uşoară filosofia asta, dar ştiam că dacă nu o aleg acum, n-o să am răbdare cu ea mai târziu. Şi ştiu că abia aşteptaţi să iau o notă mică la bac şi să ziceţi : " Mă, ce tare se credea ea. I-a trebuit filosofie, na, acum să văd eu la ce facultate merge ea cu notele ăstea."

Dar staţi liniştiţi, respiraţi uşor. Lăsaţi-mă pe mine să desfac şampania. Vine şi Socrate la petrecere.



Aaah...şi mai terminaţi cu văicărelile. Sunteţi oameni mari, ce naiba!

Aş vrea să existe mai multe începuturi în aceeaşi poveste

Mi-ar trebui o umbrelă care să mă ferească de ploile iubirii. Am căutat-o şi o tot caut, dar nu găsesc una care să se potrivească. Ba una e prea mică, ba una e prea mare şi nu mai văd pe unde merg, altele sunt strâmbe, din materiale permeabile, sau pur şi simplu stricate. Cred că le-au folosit şi alţii înaintea mea, de asta sunt aşa uzate. Să mai fi fost şi altcineva în situaţia mea? Mi-ar trebui şi o armură... pentru cuvintele ăstea care lovesc. Da, o armură din fier, să nu mai simt nimic. Aş găsi oare una pe mărimea mea? Mi-ar trebui şi o pungă de gheaţă s-o ţin la piept. Am auzit că gheaţa e bună dacă vrei să devii insensibil. Ar ajuta şi nişte scoci pentru ochi şi gură, şi nişte dopuri pentru urechi.

Aş mai dori şi o cuşcă pentru gânduri, ca o cutie a Pandorei. Poate o va găsi vreun animal şi s-ar face om.

Despre dorinţe

Omul creator, începând de la acest homo faber, nu a făcut altceva decât să ajute la bulversarea lui. A creat pentru a atrage atenţia. Lucrurile acum nu mai folosesc. Ele doar atrag atenţia. De asta îmi vine mie câteodată aşa un dor nebun să fug, să plec departe şi să urc munţi desculţă, să nu întâlnesc în drumul meu niciun chip încruntat care să mă privească, să treacă toţi pe lângă mine fără să mă observe.
Dar evadarea mea în natură este imediat blocată de sunetul telefonului, prin care cineva mă anunţă că trebuie să cobor. Aş vrea să îi spun că nici măcar n-am apucat să urc, dar nu mai am timp.
Omul ar fi trebuit să rămână acea " fiinţă deschisă permanent spre lume", dar el se închide acum între cei patru pereţi, pentru care munceşte mult şi face sacrificii. Îşi face şi gard să nu cumva să poată ieşi prea uşor. Acum nu mai pendulează totul în jurul omului, ci în jurul maşinăriilor create de om.

Şi mă întreb...de ce oare avem atâta nevoie de limite când un pămât întreg aşteaptă să-l descoperim?



 Azi mă cunosc mai mult. Ştiu că drumul meu va duce mereu spre Răsărit.