Constantin Noica

         Îmi îmblânzesc emoţia şi gândurile cu care am ajuns aici, pentru că, la anii aceştia ai mei, simt datoria să fiu rău cu tinerii, să nu spun: "Dragii mei, sunteţi buni, treceţi mai departe!" Nu trebuie să le dăm drumul aşa! Să nu aşteptaţi deci, cuvinte bune de la mine - ci doar un îndemn, puţin mai dur decât se face el de obicei.

          Există azi în lume un lamento general: unii se vaită că n-au destule, alţii că au prea multe, de la bunuri şi până la informaţie. Toată lumea se vaită: "Vai, câte cunoştinţe sunt!" Ca şi cum nu trăim spre a cunoaşte, ci pentru a merge, pur şi simplu, mai departe...
    
        Ceea ce aş vrea să vă spun, de la început, este că lumea oamenilor se împarte în două: în subiecte umane şi obiecte umane. Sunteţi la vârsta la care trebuie să vă hotărâţi, să încercaţi să ajungeţi subiecte umane. Dacă vreţi să rămâneţi obiecte umane, n-aveţi decât. Vă foloseşte realitatea într-un fel sau altul. Dar, pentru cei care vor să fie subiecte, vreau să vă arăt ce se întâmplă în lumea de azi, cum se poate ieşi din extraordinara primejdie a lumii care-şi face încercarea şi în voi, cum zice Eminescu, să vă arăt cum puteţi ocoli pericolul acesta de a fi obiecte.Merită să încercaţi. Este vârsta la care încercarea trebuie făcută. De vreo două generaţii, simpla tinereţe, tinereţea în sine nu mai contează la bursa generală. De ce? Pentru că vitejia tinereţii şi forţa brută de muncă nu mai interesează. Nu vă ascund că, astăzi, tineretul de pretutindeni nu mai este valabil prin ceea ce este, ci prin ceea ce ştie. E ceva care s-a întâmplat în lume în defavoarea tinereţii ca atare, raportul modificându-se în favoarea vechiului, care trăieşte dincolo de aşteptări şi care va avea o pondere tot mai mare.


    Noi, românii, avem un neajuns mare: suntem enciclopedişti! Nu rămânem într-o specialitate, atunci când o avem. Noi sărim din matca acestei specialităţi, aşa cum au făcut Cantemir, Haşdeu, Iorga, Eliade - şi asta-i îngrijorează oarecum pe apuseni.
     Enescu, muzicianul, s-a dus în America, a cântat la vioară, pe urmă a cântat la pian, apoi a dirijat, pe urmă a cântat compoziţii proprii. S-a dus în Germania şi a făcut acelaşi lucru... Să citiţi "O viata de om". Iorga ia într-un an licenţa în litere, dă concurs, la 19 ani, la un liceu şi câştigă catedra de latină. Atunci Odobescu, care era ministru, îl cheamă şi-i zice: îţi dau nu ştiu câţi galbeni, du-te şi studiază în străinătate. Acolo, în loc să se ocupe de filologie, face figura de medievist şi devine istoric. Pe drum, se opreşte în câteva capitale şi copiază manuscrise greceşti şi latineşti care priveau Ţările Române. Când se întoarce, îl întâlneşte pe Xenopol, care-i fusese profesor şi care-l întreabă: "Ce faci, Iorga?" "Aş vrea să scriu o istorie a românilor", îi răspunde el. Asta e: vine medievist, după ce fusese filolog latinist, devine istoric al românilor, se duce în Franţa şi ţine conferinţe, se pasionează de Bizanţ şi devine bizantinolog, iar la urmă, scrie şi o istorie a literaturii noastre... Şi atunci francezii, germanii şi englezii, îngustaţi de specializarea lor, devin neîncrezători. La fel s-a întâmplat cu Cantemir şi cu Haşdeu.

       Noi nu putem să nu fim enciclopedişti, pentru că, în marginea marilor culturi, cum stăm, ştiam implicit mai multe. Studenţii noştri de la Paris aveau, faţă de cei de acolo, un mare avantaj: ştiau două, trei limbi străine, în vreme ce tinerii de acolo abia o stiau pe a lor. E un mare avantaj, dar, pentru calificarea în cultură, este şi un dezavantaj: că devii suspect marilor specialişti din afară.
Personalităţile culturii noastre în veacul XX? Brancuşi, Blaga, Mircea Eliade. Ceilalţi sunt celebrităţi în parohia noastră, dar aceştia trei s-au înscris în marea cultură a lumii.

           O întrebare veche: ce şanse are filosofia care utilizează o limbă de circulaţie restrânsă, să ajungă o filosofie universală? De "circulaţie universală" nu ştiu dacă poate fi vorba, dar de bună filosofare - da! De pildă, limba cu cea mai mare circulaţie azi este engleza. Dar în limba engleză, astăzi, nu e filosofie. Ce s-a dezvoltat la ei mai mult e lingvistica, filologia. Limba engleză n-are cuvinte, are numai sintagme, nu are adâncime. Pe când noi, sau, ştiu eu, vreo limbă slavă, cu siguranţă rusa, germana sunt limbi cu adâncime. Şi anume: sunt limbi în care cuvintele au biografie! Îmi pare rău că nu reuşesc să-l conving pe editor să retipărească "Rostirea filosofică românească"; vedeţi acolo vreo 30-40 de cuvinte româneşti care au o întreagă poveste a lor, cam de felul celor de care am pomenit mai înainte.

         De exemplu, ştiţi de unde vine cuvântul cumplit? Vine de la completus. Se zice în Geneza: "a fost un întuneric cumplit". Ei, când vezi asta, sufletul şi mintea românească înţeleg desăvârşirea, perfecţiunea ca pe ceva cumplit. În termenii fiinţei, la noi, totul e mult mai bogat. În timp ce Hamlet poate spune numai a fi sau a nu fi, noi avem şi pe va fi fiind, a fost sa fie, n-a fost sa fie, va fi sa fie... Limba românească nu îngăduie, poate, accesul la marea cultură, dar la marea filosofie: da!


Constantin Noica, discurs din aprilie 1986