Elegia implinirii

Nichifor Crainic




Acum lumina cade tomnatică şi moale,
O supravieţuire a marelui zăduf,
Pe frunza suspinată sclipind în rotocoale,
Dezmiardă anotimpul cu-atingere de puf.

Se lasă lin prin bolta de viţe ruginite,
Cu struguri care-atârnă spre moarte când se coc
Şi-i dă un chip de grotă ce-ncheagă stalactite
Din lacrimile-acestui pământ fără noroc.

În orice împlinire suspină o durere,
Şi umbra-i cade-n mine ca un taiş îngust
Ca viaţa-i pârguire, iar coacerea cădere
Cum pofta mistuită în spaţiu e dezgust.

Legându-mi forma vie de doliul căderii,
Mi-e umbra grea de moarte că nu pot s-o ridic.
E toamnă sfărâmată în palide puzderii
Şi crengile se-nclină cu rodul spre nimic.

Dar vine-o jale dulce pe undele luminii
De suflet ce se-ntoarce dând trupului ocol
Ca o mireasmă peste pierzania grădinii
Când fructul copt spre moarte s-a prăbuşit în gol.