duminică, 15 ianuarie 2012

Eminescu ...


Ai Noştri Tineri

Ai noştri tineri la Paris învaţă
La gît cravatei cum se leagă nodul,
Ş-apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.

La ei îşi cască ochii săi nerodul,
Că-i vede-n birje răsucind mustaţa,
Ducînd în dinţi ţigara lungăreaţă…
Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.

Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strîmbă:
Stîlpi de bordel, de crîşme, cafenele
Şi viaţa lor nu şi-o muncesc — şi-o plimbă.

Ş-aceste mărfuri fade, uşurele,
Ce au uitat pîn’ şi a noastră limbă,
Pretind a fi pe cerul ţării: stele.

miercuri, 7 decembrie 2011

Când ţi se arde pielea

Veşnic mi-am sucit privirea către piei arse, riduri întinse, neacoperite şi culori palide. Am întors capul după ele şi mi l-am lăsat acolo, puţin câte puţin... Mi-am încâlcit venele gâtului tot răsucindu-mă, străduindu-mă să le ating măcar umbra. Uneori zbieram obsedant către ceilalţi ochi din jurul meu:" Sublime piei arse! Priviţi sublimele riduri!" Nu mă asculta nimeni. Eventual îmi aruncau câte-o privire tăioasă şi-mi zdrobeau strigătul cu silabe răutăcioase. E greu să-i faci pe oameni să-ţi înţeleagă dorurile. Mi-aş fi dorit să fiu chiar eu o piele arsă, cu riduri mari şi adânci, neacoperite. O piele palidă, cu pori mici şi mulţi prin care să-mi pătrundă toate picăturile de lumină pe care le-am întâlnit şi după care am întors privirea. Şi-aşa, să-mi scalde lumina pielea mea tânără, arsă şi să-mi umple toţi porii. Lumina şi-atât.
Şi să am lumină în loc de piele, lumină în loc de riduri şi lumină în loc de culoare.

duminică, 20 noiembrie 2011

Parul meu din lemn de nuc

Ah! Iar mi-am simţit o lovitură de par în moalele capului. E un lemn tare, masiv...cred c-o fi fost de stejar sau... nuc, da! De nuc a fost. Încă mă doare şi câteodată se accentuează durerea asta şi-mi vine să urlu. Tare mi-e că urlu degeaba, că oricum lumea nu dă doi bani pe urletul meu, vorba aia:" Je m'en fiche". Şi să zic mersi dacă măcar or să m-audă, sau O să m-audă, un sigur omuleţ, ce zic eu...măcar o ureche. Neh...n-o să urlu. Ştiam dinainte că n-o să urlu, doar aşa fac mereu. Întâi mă gândesc la efect, ca să nu fie doar lenea de vină că n-am urlat.

Mă rog, să revenim la par. Parul este ceva constant în viaţa mea. E, poate, singurul lucru constant din viaţa mea. Şi când mi-e lumea mai dragă, când mă pierd în timp, când m-apucă să vorbesc cu cineva despre păsărelele din capul meu, el e acolo şi... JBENG una. "Mm...nu vezi că vorbeşti singură?; Auzi...mai ai de gând să stai aşa mult?; Fetiţă, tu nu-ţi dai seama că gândeşti degeaba?" Şi-mi piere tot. Tot, tot. E "gravisssssimă" treaba. Nu numai că îmi piere orice chef de orice, nici măcar să nu fac nimic nu pot, adică nici tu stat, nici tu a face, nici tu a gândi, nici nici. Toate orătaniile astea mă consumă, mă parazitează şi mă storc de ele însele. Şi când termină, mă lasă aşa...să plutesc şi văd cu mintea fire de trecut, de vise şi-mi vine a plânge. Rău de tot. Şi plâng(asta când am norocul să fiu singură, să nu m-audă vreun nepăsător din-ăsta, dar când n-am noroc e şi mai rău). Cele mai rele sunt firele de viitor ultim, veşnic. Alea mă distrug. După ce trec, mă lasă într-o baltă de  lacrimi, eu sfârtecată, ea tot mai bogată. Nu-mi mai plac firele. Mai demult mă vedeam pe mine ca un fir, un firicel, dar nu-s aşa vânjoasă. Eram optimistă când eram mai mică, mă mândream cu mine, mă credeam voinică, da' de unde...

Tot cresc, cresc şi mă pierd tot mai adânc în infinitul ăsta de "haos diform de forme ideale". Mi-e frică rău să nu cumva să mă pierd de tot, dar nici n-aş vrea să fiu ca ceilalţi (ăia cu "je m'en fiche"). Nu, nu că ei ar fi mai proşti, mai nefericiţi sau inferiori, nicidecum. Ei sunt cei norociţi de soartă, ei sunt cei care valorifică cel mai bine odiosul ăsta de timp, care-şi bate joc de noi, care ne rânjeşte în faţă. Tmpul e diavolul cel mai de temut. Nimeni nu luptă cu el. Şi toţi cei care au încercat să facă asta, au dispărut subit. Bine, nici cei care n-au încercat să lupte n-au fost cruţaţi. Mi-e frică...mi-e o frică cumplită de el. Timpul e ăla care lucrează cu firele şi-i îmbrobodeşte pe oameni: "Hai să-ţi dau o bombonică!"Şi venim toţi ca nişte hrăpăreţi, halim bomboane până ni se face rău şi-apoi dăm de dracu. Cine ne-o fi pus să ne lăsăm ademeniţi?
Ah, ce invenţie tâmpită şi timpul ăsta.

Să revenim totuşi...ziceam despre parul meu din lemn de nuc...Dulcele meu par care mă schilodeşte neobosit. Ce m-aş face fără  el?

marți, 25 ianuarie 2011

de azi mă ocup de mâini

  Despre mâini n-aş putea să zic ceva mai real, decât cu mâinile. Nici despre mine, nici despre tine, nici despre tot n-aş putea să zic ceva mai bine, decât cu mâinile. Dar despre Mână, despre ea nu mai pot să zic nimic acum. M-am lăsat dusă şi răstălmăcită în mâini străine şi pricepute. Şi-mi umblă degetele prin cap, prin ochi şi prin gură, dar n-au mai prins, de ceva timp, nici măcar un puţin. Măcar oleacă, măcar un firicel. Dreapta mi-e bolnavă, iar stânga mi-a ieşit de sub control, mi se crede cam independentă.E musai să le recuperez.

joi, 28 octombrie 2010

Hellblau

Şi eu, ca şi tine, încă aştept să trec de zid.

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Plec, dar rămân

Acum când simt cu adevărat toamna dinauntrul meu aş vrea să întorc timpul şi să-l opresc apoi. Pentru că mi-e frică să nu se stingă focul pe parcurs şi să se-aleagă praful. Aş prefera mai degrabă să-l sting eu acum, cu propria-mi carne, decât să-l mai lungesc puţin ştiind că nu-l vom putea ţine aprins până atunci. Dar ştiu că putem. Vreau să putem! Pentru că ştiu acum că iubirea nespusă (la propriu) e atât de intensă încât cuvintele ălea banale parcă îi estompează din putere. " Te iubesc"... poţi să spui că iubeşti un pix, pentru că scrie frumos, iubeşti un roman, o rochie, o maşină. De asta nu-ţi spun eu că te iubesc. Pentru că e prea simplu.

vineri, 10 septembrie 2010

Toamnă

 Atâtea frunze coapte vor cădea şi-mi vor mângâia tălpile tremurânde. Eu voi păşi mai departe, iar ele...ele nu se vor depărta ci o-r să m-aştepte să le las în urmă. Şi ştiu că totul se va usca, dar va veni şi cealaltă toamnă. Iubesc toamna pentru că ea e muza mea, iubesc cu patimă toamna şi ploile ei!



"Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei..."


(Ana Blandiana - Descântec de ploaie )