duminică, 27 septembrie 2009

Crudă nestemată


Privea în depărtare cum focos, viaţa-i plutea pe apa mării, iar valurile furioase i-o-necau, lovind-o drastic de pietroaie.Vroia s-o cruţe, s-o ia înapoi, dar marea-i respingea dorinţa, mânioasă, şi parcă-n ciudă îi făcea, lovea mai tare viaţa-i sfărâmată. Nu-nţelegea de ce-i aşa neputincioasă, de ce-i rămâne numai să privească cum viaţa i se face bucăţele şi sâge-i curge din ale ei vene.Îi tot curg lacrimi, dar şi ele, la fel dispar în apa mării...cum ar putea să facă ea, să-i nimicească din putere?Gându-i e gol, mintea-i e moartă, ciudat cum fata, dintr-o dată, s-a pomenit fără voinţă, fără nimic, fără credinţă.Acum de ce nu-i vine-n ajutor Frumosul Făt, cu-al lui Cal Alb să-i pună capăt nenorocitei mări şi s-o golească?Nu vine, şi-l aşteaptă mititica, îl strigă dar el tot nu vine.
Aşa stătea ea resemnată, viaţa-i-se-ndepărta...O!Mare blestemată!Tu chiar nu vezi că-i piere răsuflarea?Nu vezi şi tu că-i moare vindecarea?
Ne-nduplecată eşti!S-a stins micuţa...Dar ce putea să fac-un pui de om, pe lâng-o mare-atât de furioasă?

vineri, 11 septembrie 2009

Mi-e frică de iubire


Frica...un element atât de ticălos.Îţi animă cele mai bizare simţăminte. Îţi răspândeşte în tot corpul emanaţii de ciudă, îţi nimiceşte ultima picătură de rezistenţă, de credinţă, de energie. Odată cu frica, gândul se dispersează în două direcţii: goană şi urlet.Şi pentru că cele două direcţii nu izbutesc să ajungă la un acord comun, iar lupta dintre ele devine atât de crâncenă, sursa care le dă voinţa cedează. Cedează şi tot ceea ce rămâne din tine este un fascicul din care nu mai porneşte nici o rază, nici o particulă.Pupilele îţi rămân aţintite spre un punct nevizibil, un punct imaginar, iar corpul se distanţeză de tine, pentru că eşti un laş.
Dar ce se întâmplă cu sufletul?În suflet zace iubirea.De ce nu luptă şi ea?De ce rămâne apatică în faţa fricii?Să nu fie ea oare măcar la fel de competentă ca frica?

luni, 17 august 2009

Dulcele-mi amar

Păşesc deasupra razelor tale duioase
Îmi râde inima, iar tu... mă strângi uşor în braţe
Alunec lin spre prăpastia crudă şi nemiloasă
Şi cad...

Mă zbat, te strig
De ce mă laşi în noapte?
Drumul spre tine-l caută ecoul tremurând
Îţi pierde urma, singur în obscuritate.

Aprinde o lumină!
Trage de mine, apucă-mi mâna şi smulge-mi păcatul
Doar vino...vino spintecând pămantul!
Vino cu privirea ta senină!

Te-aştept şi-acum şi ieri şi mâine
Sunt tot aici între aceleaşi ezitări stăruitoare
Găseşte-mi sufletul, îmbracă-l în a ta ardoare

Eliberează-mă!

luni, 1 iunie 2009

Goutte d'automne

Des allées couvertes de feuilles cuivrées, rouges, jaunes, des arbres dénudés et une odeur agréable d’automne … voici le miracle qui commence chaque année à partir du mois de septembre.
Je suis assise sur un tabouret et je regarde par la fenêtre. Je n’en crois mes yeux! La beauté de cette saison ternit les plus charmants de mes rêves. Une feuille en dérive glisse lentement devant ma fenêtre. C’est merveilleux !
Devant le parc qui s’étend devant ma maison je vois deux amoureux du troisième âge. Ils se promènent main dans la main sur une allée déserte. Je m’attendris à leur vue et je devine la joie et la reconnaissance qui inondent leurs âmes pour avoir à vivre ensemble un automne de plus. Peut –être remercient-ils à Dieu à ce moment …
Á quelque distance, un enfant lâche la main de sa mère et s’enfuit vers un tas de feuilles mortes. Il s’arrête un peu, retient sa respiration et se jette à plat ventre sur cette « colline » vivement colorée. La « colline » se « dégonfle », mais l’enfant ne se décourage pas. Il tourne sur le dos et regarde, tout heureux, le ciel parmi les branches des arbres. Il sourit.
Le soleil, bien que pâle, s’obstine à diffuser une lumière chaude et réconfortante. J’ai l’impression que la nature se repose. J’aime l’automne avec la tranquillité qui enveloppe tout ce qui m’entoure. Mais ce que j’aime le plus, c’est le matin, quand le soleil se lève et vient doucement à ma fenêtre. Je m’approche d’elle et je l’ouvre grand, en inspirant l’air frais et pur. La fraîcheur entrée dans la chambre me met de bonne humeur et je regarde d’un air bienveillant le vent qui fait bouger les branches des arbres et les feuilles qui flottent par ci, par là.
L’automne ne me fait plus peur, car je la connais et je sais la dominer. Il ne s’agit plus de paysage, mais de cœur, car il existe aussi l’automne du cœur. Je me souviens de la pluie de larmes qui ont couvert mon âme et qui ont brisé mon sourire. J’ai éprouvé pour un petit moment le poids de mes pensées d’autrefois et le goût amer de la nostalgie. J’ai revécu le sentiment de suffocation et j’ai attisé la solitude qui s’y abritait. Oui, je l’ai vécu l’automne de l’âme, petit à petit, jusqu’au bout. Mais maintenant c’est fini ! Je t’ai vaincu l’automne de mon âme, tu ne réussiras jamais à m’agenouiller ! Maintenant c’est le moment de la joie et je me réjouis du vent qui me décoiffe et j’inspire profondément l’odeur des feuilles.
Je bois ma tisane, je prends mon cartable et je sors. Les feuilles craquent sous mes pieds, j’inspire de nouveau l’air et je continue mon chemin.
C’est le commencement d’UN NOUVEAU JOUR !

vineri, 17 aprilie 2009

Amintire despre Noul Început

S-a născut pentru a ne readuce lumina, curăţirea şi vrând să ne deschidă ochii împăienjeniţi.Ne-a învăţat cum să trăim, cum să iubim şi cum să iertăm.Dar noi...noi i-am luat viaţa tocmai Lui, pe El nu l-am iubit, dar El ne-a iertat.I-a iertat pe ucigaşii şi batjocoritorii Lui.Pe noi, cei atât de slabi.Câtă bunătate Doamne se află în Tine?Cum ne-ai putut Tu ierta când noi ţi-am sfâşiat şi ultimul zâmbet, am bătut cuie în mâinile tale dătătoare de sfinţire, te-am batjocorit fără ruşine, şi nu ţi-am simţit durerea?Am frânt mâinile care ne-au luat în braţe şi l-am condamnat pe Salvatorul nostru.Nu ne-am oprit nici atunci când sângele tău curgea în faţa ochilor noştri, nici când cerul întreg îţi plângea durerea, nici măcar atunci când ai înviat nu ţi-am cerut iertare.Dar nu ne-ai pedepsit încă, ne-ai mai dat timp.Şi uite-l cum trece...trece şi noi am uitat pentru ce ni l-ai dat.Nici putere să strigăm "iertare" nu mai avem.Dar cum îţi mai putem noi cere să ne ierţi când noi greşim, greşim încontinuu şi nu ne uităm înapoi?Cum îţi mai putem noi cere să ne ierţi, dacă ne-ai iertat de atâtea ori?De câte şanse mai avem nevoie oare Doamne?

vineri, 10 aprilie 2009

Cântec despre oameni





Vino Doamne...să vezi ce-a mai rămas din oameni.

luni, 30 martie 2009

Umbra facem pamantului

Am stat la margine, dar vroiam sa trec.Vroiam sa trec cumva si nu stiam cum.Si nu-mi venea nici o solutie.M-am aplecat sa vad cat de adanca era, dar nu vedeam decat intuneric.Mult si dens.Oare acolo mai exista ceva?Nu...nu ceva anume.Un ceva...orice.Dar cine sa imi raspunda?Degeaba!Degeaba mai incerc sa gasesc o solutie.E pur si simplu imposibil.N-am cum sa trec, asa, fara nimic.Poate daca ma gandeam dinainte, daca intuiam, poate acum gaseam ceva care sa ma ajute.Si doar mi-au zis...Ah! n-as fi putut si eu sa ii ascult macar pentru o ultima oara!Poftim!Acum stai si gandeste...Ce-i de facut?

Si gandul m-a purtat printre firele vantului cald si a ajuns departe.Ce caldura...ce dulceata in albastrul cerului. Nici o impuritate, nici o pata, nici un defect.Totul e decojit si copt.Nici o rascruce de drumuri, nici o alegere de facut, nici o alternativa.Totul e perfect.Totul e asa cum trebuie sa fie, si totul e bine.Doar gardul...limita...De ce oare e acolo?M-as apropia sa vad ce e dincolo...Dar mirosul ademenitor ma atrage aici la mijloc, nu ma pot impotrivi.Ma intorc inapoi la perfect.

Si ma trezesc.Am ramas tot aici, la margine.Ce fac?Ma intorc frumos acasa!