"Nu ştii, că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?"

Mi-ai dat tu, Doamne, apăsătoare soartă
şi straşnic sentiment, dar
nu deodată, ci m-ai lăsat întâi,
să beau pelinul ca pe suc de floare
şi-abia apoi
amarul tău aprins m-a cotropit.

Şi-acum caut în gol tot dulcele ce l-am pierdut,
Sau mi l-ai luat, sau mi l-au luat...
Nici eu, nici Tu nu cred că ştii.
Unde-mi e Doamne mierea
cu ale ei scântei îndrumătoare?

Se duc grăbite toate-acum, de parc-un fel de gravitaţie le-adună
Şi le pătrează undeva, unde nici raza ta n-ajunge.
Ce vrei de fapt?
Cum vrei s-ajung la tine,
dacă şi treapta de-nceput mi-o tai?

Nu ştii tu Doamne oare,
că numai c-un picior n-am cum s-alerg în depărtări?