Stăteau amândoi pe treptele casei bătrâneşti, îmbrăţişând cu ardoare răcoarea nopţii şi savurându-i din mister. Fetiţa privea îndepărtatul cer.
- De ce stau stelele pe cer, tată?
- Ca să ne minunăm noi, firimituri de oameni. Să înţelegem că nu lumea este a noastră, ci noi suntem ai lumii.
Bunica întrerupe judecata fetiţei chemându-i la masă. Tata se ridică, ia două farfurii cu cartofi fierţi şi le pune pe trepte, afară.
- Tată, ce sunt luminiţele alea două din depărtare, care clipesc?
- Sunt două căbănuţe, pe vârful Ceahlăului.
- A, am fost şi noi azi. N-am ajuns decât până la poalele muntelui. Mi-ar fi plăcut să stăm acolo sus.
Adierile vântului aduc pădurea mai aproape, iar frunzele cad din copacii zgomotoşi. Liniştea nopţii, la ţară, nu e linişte. E cântec.
- Tata, de ce steaua aia luceşte mai tare decât toate celelalte?
- Pentru că steaua aceea este steaua lui Eminescu, spune tatăl trecându-şi mâna prin părul moale al fetiţei.
- Îmi place mult să stau cu tine, tati.
Acum, fetiţa creşte. Îşi aminteşte cu nostalgie când renunţa la jocurile cu copiii şi prefera plimbarea pe portbagajul bicicletei tatălui. Mergeau mult şi cântau împreună. Se opreau să se odihnească pe iarba crudă şi îşi încredinţau fiinţa naturii. Ştia de atunci că jocul mai poate aştepta.
