Omul obiect

Omul nu rămâne, uneori, decât la stadiul de animal, pierzându-şi definitiv şansa de a pricepe sensul existenţei, prin refuzul în faţa oricărei oportunităţi de a-l cunoaşte. Şi totuşi el e mândru. Pentru că habar n-are că face parte din categoria celor care nu ştiu că nu ştiu. Şi e prost. Dar nu ştie. Trăieşte o viaţă pe care nu o merită. Şi e lamentabil. Totuşi are ochi, mâini, voce. De ce nu i le ia nimeni? De ce îl lăsăm să ruineze Construcţia ideală? Mai rău e când omul, în loc să urce pe treptele evoluţiei, coboară la subsol, devenind un obiect inutil. Sufletul, ochii, mainile, glasul îl părăsesc pentru că şi singure au mai mult sens decât într-un corp  mucegăit. Ar fi uşor de distrus, acest fel de nimic, dacă ar fi doar unul...dar e majoritar.