miercuri, 25 ianuarie 2012

Despre fericire-obişnuinţă-tristeţe...sau mai mult despre fericire

 Nu cu mult timp în urmă mă gândeam că sunt nefericită. M-am gândit atât de mult la asta, m-am sforţat atât de intens să găsesc un motiv real, ireparabil pentru faptul de a fi nefericită încât am ajuns să îmi impun o pseudo-nefericire prostească. Eram nefericită tocmai pentru că mă gândeam sau voiam să cred că sunt nefericită. Dar de fapt cred că eram într-o stare de platitudine, adică nu mi se mai întâmpla nimic extraordinar care să mă scoată din soileala în care în mod absolut firesc mă găseam.

Cum este un om când nu e nici fericit, nici nefericit? Aşa eram eu atunci. Am stat apoi şi m-am gândit ce înseamnă pentru mine fericirea. Instantaneu îmi vine în minte că râd. Atunci sunt fericită. Dar dacă râsul meu s-ar transforma într-o realitate continuă, permanent valabilă sigur fericirea mea se va schimba. Nu va mai fi acolo. Cum ar fi să râd încontinuu? Şi de fapt, pot să râd când aud o glumă bună, sau când i se rupe scaunul profului la catedră. Dar, parcă asta nu-i fericire. E doar o stare de bine, mai sus poziţionată gradual înspre fericire, decât obişnuinţa.

De asta cred că de fapt, fericirea mea sunt primele ciocniri. Primele ciocniri care-mi răvăşesc corpul, care-mi gâdilă călcâiele, care-mi răsucesc venele că abia-mi mai trece sângele de la o celulă la alta şi care-mi învăluie capul, cu toate complexităţile lui, într-un nimb imens. Asta e fericirea mea. Atât de intensă e senzaţia încât în mod necesar trebuie să închid ochii, ca să mă liniştesc. Nu i-am ţinut niciodată deschişi pentru că am impresia că fericirea nu-şi va mai atinge vârful.

Da, cred că asta-i fericirea în stadiul ei terminal pentru mine, care nu poate să dureze ca să nu fie în pericol să devină obişnuinţă. Adică nu în sensul că te obişnuieşti să fii fericit. Nu există aşa ceva, ori eşti fericit, ori obişnuit, ori trist. E ca un fel de triunghi echilateral fix, căruia nu-i poţi schimba poziţia: fericire - obişnuinţă - tristeţe, unde baza este întotdeauna obişnuinţa, iar celelalte două laturi, deşi egale, formează vârful de sus. Toate unghiurile sunt egale, da, dar sunt unghiurile de la baza triunghiului, şi unghiul de sus. Unghiul ăla de sus e format din fericirea extremă şi tristeţea extremă. Adică natura lor e aceeaşi, doar că sunt percepute în mod diferit, sau dau naştere unor senzaţii la fel de intense, dar percepute diferit.

Nu cred în fericire absolută, pentru că nu cred că fericirea e ceva care se menţine. Cred în fericirea extremă - un punct pe care-l atingi de câte ori poţi. Latura fericirii creşte gradual, analog cu latura tristeţii din diferite cauze.

Acum, întrebarea este de unde ştiu dacă am atins fericirea extremă sau dacă nu cumva se poate să mă înşel? Mai sus mi-am definit fericirea mea, acum, întrebarea asta va rămâne mereu fără răspuns, şi va fi un regres nesfârşit, vorba unui profesor :"Dacă puteţi să formulaţi un răspuns la întrebarea asta, puteţi primi un premiu Nobel."
Câteodată îmi pare aşa o inutilitate toată încercarea asta de-a defini lucruri...



2 comentarii:

  1. Pana acum nu foarte demult obisnuiam sa cred ca sunt fericita in mod continuu, minut cu minut, secunda cu secunda, chiar si-n cele mai strafunde momente de tristete si nelinisti. Nu exista altceva decat Fericire. Fericire ii spuneam vietii ca Tot. Asta nu-i fericire care atinge absolutul, insa cred ca are un grad extrem de mare de profunzime. Ma gandesc sa fim fericiti pentru faptul ca vietuim, ca existam, ca suntem constienti si apti. As spune ca sunt norocoasa. Nu stiu, insa, daca asta e sau nu noroc. Nici nu e important. Imagineaza-te intr-un spatiu magnific; contempli natura. Nu e aia fericire? Pana nu demult, cum spuneam, aveam in gand ca asta e singura fericire.

    Insa fericirea despre care Tu vorbesti e diferita. E acea fericire care, in viata de zi cu zi, te face sa atingi momente de liniste, voiosie si incantare prin comportamentele si simtamintele tale. Asta pentru ca te bucura un anume lucru sau te simti implinit in urma a ceva. Da. Si parca rareori sunt fericita. Mai mult nefericita! Nu resimt des sentimente de tristete, si nici nu cred ca asta-i opusul fericirii. Devin trista atunci cand ma gandesc la trecut si la unele lucruri pe care le-as inlocui sau schimba. Atunci sunt trista. Sau la viitor, cand imi imaginez nenorociri. Mi se intampla rar, insa sentimentul este inconfundabil, incomparabil si posibil irational. Si nu-mi place.

    Mai cred ca nefericirea tine de problemele cu care ne confruntam, spre exemplu cei care au diferite forme de anxietate sau fobii. Insa atunci e o stare pe care o intelegi, o judeci, insa nu o poti sau greu o poti schimba, prin tratament.

    RăspundețiȘtergere
  2. Am recitit acum postul. Cred că vorbeam mai mult despre sentimentele ăstea care nasc arta. Adică, pentru a crea, nefericirea este la fel de importantă ca fericirea. Şi importantă în sensul de forţă lăuntrică creatoare.
    Fericirea în viaţa de zi cu zi nu există decât pentru câteva momente. Dar momentele ălea te fac să te simţi, să ştii că eşti acolo. Atunci când n-avem nici fericire, nici nefericire suntem plictisiţi, banali, mediocri. Cred că asta voiam să spun.

    Mulţumesc pentru timpul acordat citirii postului şi pentru comentariu.

    RăspundețiȘtergere