Crudă nestemată

Privea în depărtare cum focos, viaţa-i plutea pe apa mării, iar valurile furioase i-o-necau, lovind-o drastic de pietroaie.Vroia s-o cruţe, s-o ia înapoi, dar marea-i respingea dorinţa, mânioasă, şi parcă-n ciudă îi făcea, lovea mai tare viaţa-i sfărâmată. Nu-nţelegea de ce-i aşa neputincioasă, de ce-i rămâne numai să privească cum viaţa i se face bucăţele şi sâge-i curge din ale ei vene.Îi tot curg lacrimi, dar şi ele, la fel dispar în apa mării...cum ar putea să facă ea, să-i nimicească din putere?Gându-i e gol, mintea-i e moartă, ciudat cum fata, dintr-o dată, s-a pomenit fără voinţă, fără nimic, fără credinţă.Acum de ce nu-i vine-n ajutor Frumosul Făt, cu-al lui Cal Alb să-i pună capăt nenorocitei mări şi s-o golească?Nu vine, şi-l aşteaptă mititica, îl strigă dar el tot nu vine.
Aşa stătea ea resemnată, viaţa-i-se-ndepărta...O!Mare blestemată!Tu chiar nu vezi că-i piere răsuflarea?Nu vezi şi tu că-i moare vindecarea?
Ne-nduplecată eşti!S-a stins micuţa...Dar ce putea să fac-un pui de om, pe lâng-o mare-atât de furioasă?