Când comuniştii s-au gândit că vor putea scoate sufletul românesc din marii credincioşi, silindu-i la muncă, batjocorindu-i şi torturându-i, habar n-aveau că toate acestea, dimpotrivă, vor contribui, nu la "moartea sufletului", ci la înălţarea lui.
Când au simţit pericolul, când s-au simţit înghiontiţi din toate părţile, ei nu s-au predat. Nu s-au lepădat. S-au ghemuit în linişte, precum paianjenul, şi au lucrat la pregătirea sufletului. Pentru că ştiau că ceea ce va urma nu va fi deloc uşor. Era nevoie de pregătire temeinică pentru momentul în care lanţurile bestiilor roşii le vor presa umerii până la pămant.
Şi-au început de la Antim în 1945 cu Rugăciunea lui Iisus, sau "rugăciunea de toată vremea". S-au adunat elitele ortodoxismului românesc precum părintele Daniil Tudor, doctorul şi poetul Vasile Voiculescu, părintele Sofian, părintele Dumitru Stăniloae, scriiorul Paul Sterian şi alţii. Au ţinut conferinţe şi prelegeri, în aceşti "ani ai foametei" împreună cu studenţii până în anul 1948. Apoi, au continuat, în închisorile comuniste la Aiud, Jilava, Piteşti. N-aveau ce să le mai facă bestiile decât să se mulţumească cu distrugerea materiei (a corpului), pentru că la suflet n-aveau cum să ajungă. Era înălţat prea sus pentru ca mâinile lor pline de sânge să-l mai apuce.
Şi-atunci, având cunoştinţa inferiorităţii lor spirituale, de ciudă, aruncau mai tare cu bastoanele de cauciuc pe corpurile deţinuţilor superiori. Dar deţinuţii nu se gândeau la următoarea lovitură. Ei aveau "rugăciunea de toată vremea" care le ţinea de foame, de frig şi de mângâiere. Ei n-au avut nevoie de Supraomul lui Nietzsche pentru că au găsit noema în Hristos.
Acum...să ne-amintim de vorbele frumosului nostru Eminescu:
"Dacă naţia românească va fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin cap să ne impună.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu