duminică, 20 noiembrie 2011

Parul meu din lemn de nuc

Ah! Iar mi-am simţit o lovitură de par în moalele capului. E un lemn tare, masiv...cred c-o fi fost de stejar sau... nuc, da! De nuc a fost. Încă mă doare şi câteodată se accentuează durerea asta şi-mi vine să urlu. Tare mi-e că urlu degeaba, că oricum lumea nu dă doi bani pe urletul meu, vorba aia:" Je m'en fiche". Şi să zic mersi dacă măcar or să m-audă, sau O să m-audă, un sigur omuleţ, ce zic eu...măcar o ureche. Neh...n-o să urlu. Ştiam dinainte că n-o să urlu, doar aşa fac mereu. Întâi mă gândesc la efect, ca să nu fie doar lenea de vină că n-am urlat.

Mă rog, să revenim la par. Parul este ceva constant în viaţa mea. E, poate, singurul lucru constant din viaţa mea. Şi când mi-e lumea mai dragă, când mă pierd în timp, când m-apucă să vorbesc cu cineva despre păsărelele din capul meu, el e acolo şi... JBENG una. "Mm...nu vezi că vorbeşti singură?; Auzi...mai ai de gând să stai aşa mult?; Fetiţă, tu nu-ţi dai seama că gândeşti degeaba?" Şi-mi piere tot. Tot, tot. E "gravisssssimă" treaba. Nu numai că îmi piere orice chef de orice, nici măcar să nu fac nimic nu pot, adică nici tu stat, nici tu a face, nici tu a gândi, nici nici. Toate orătaniile astea mă consumă, mă parazitează şi mă storc de ele însele. Şi când termină, mă lasă aşa...să plutesc şi văd cu mintea fire de trecut, de vise şi-mi vine a plânge. Rău de tot. Şi plâng(asta când am norocul să fiu singură, să nu m-audă vreun nepăsător din-ăsta, dar când n-am noroc e şi mai rău). Cele mai rele sunt firele de viitor ultim, veşnic. Alea mă distrug. După ce trec, mă lasă într-o baltă de  lacrimi, eu sfârtecată, ea tot mai bogată. Nu-mi mai plac firele. Mai demult mă vedeam pe mine ca un fir, un firicel, dar nu-s aşa vânjoasă. Eram optimistă când eram mai mică, mă mândream cu mine, mă credeam voinică, da' de unde...

Tot cresc, cresc şi mă pierd tot mai adânc în infinitul ăsta de "haos diform de forme ideale". Mi-e frică rău să nu cumva să mă pierd de tot, dar nici n-aş vrea să fiu ca ceilalţi (ăia cu "je m'en fiche"). Nu, nu că ei ar fi mai proşti, mai nefericiţi sau inferiori, nicidecum. Ei sunt cei norociţi de soartă, ei sunt cei care valorifică cel mai bine odiosul ăsta de timp, care-şi bate joc de noi, care ne rânjeşte în faţă. Tmpul e diavolul cel mai de temut. Nimeni nu luptă cu el. Şi toţi cei care au încercat să facă asta, au dispărut subit. Bine, nici cei care n-au încercat să lupte n-au fost cruţaţi. Mi-e frică...mi-e o frică cumplită de el. Timpul e ăla care lucrează cu firele şi-i îmbrobodeşte pe oameni: "Hai să-ţi dau o bombonică!"Şi venim toţi ca nişte hrăpăreţi, halim bomboane până ni se face rău şi-apoi dăm de dracu. Cine ne-o fi pus să ne lăsăm ademeniţi?
Ah, ce invenţie tâmpită şi timpul ăsta.

Să revenim totuşi...ziceam despre parul meu din lemn de nuc...Dulcele meu par care mă schilodeşte neobosit. Ce m-aş face fără  el?

2 comentarii:

  1. Mie nu mi-e frica. Mi-e ciuda. Resimt o ciuda cumplita rasucita in cateva intrebari fara raspuns. Mi-e ciuda fiindca nu le stiu raspunsul. As fi vrut sa ma nasc alta data, spre sfarsitul omenirii, fiindca acum inteleg ce e istoria. E din cauza curiozitatii.

    Si aici se isca codarlas tristetea.

    Ce ti-e si cu sentimentele astea...

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu ştiu dacă sfârşitul e cel mai bun moment, tare mi-e teamă că e cel mai rău. Mai bine ne-am întoarce la început...

    RăspundețiȘtergere