miercuri, 7 decembrie 2011

Când ţi se arde pielea

Veşnic mi-am sucit privirea către piei arse, riduri întinse, neacoperite şi culori palide. Am întors capul după ele şi mi l-am lăsat acolo, puţin câte puţin... Mi-am încâlcit venele gâtului tot răsucindu-mă, străduindu-mă să le ating măcar umbra. Uneori zbieram obsedant către ceilalţi ochi din jurul meu:" Sublime piei arse! Priviţi sublimele riduri!" Nu mă asculta nimeni. Eventual îmi aruncau câte-o privire tăioasă şi-mi zdrobeau strigătul cu silabe răutăcioase. E greu să-i faci pe oameni să-ţi înţeleagă dorurile. Mi-aş fi dorit să fiu chiar eu o piele arsă, cu riduri mari şi adânci, neacoperite. O piele palidă, cu pori mici şi mulţi prin care să-mi pătrundă toate picăturile de lumină pe care le-am întâlnit şi după care am întors privirea. Şi-aşa, să-mi scalde lumina pielea mea tânără, arsă şi să-mi umple toţi porii. Lumina şi-atât.
Şi să am lumină în loc de piele, lumină în loc de riduri şi lumină în loc de culoare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu