vineri, 11 septembrie 2009

Mi-e frică de iubire


Frica...un element atât de ticălos.Îţi animă cele mai bizare simţăminte. Îţi răspândeşte în tot corpul emanaţii de ciudă, îţi nimiceşte ultima picătură de rezistenţă, de credinţă, de energie. Odată cu frica, gândul se dispersează în două direcţii: goană şi urlet.Şi pentru că cele două direcţii nu izbutesc să ajungă la un acord comun, iar lupta dintre ele devine atât de crâncenă, sursa care le dă voinţa cedează. Cedează şi tot ceea ce rămâne din tine este un fascicul din care nu mai porneşte nici o rază, nici o particulă.Pupilele îţi rămân aţintite spre un punct nevizibil, un punct imaginar, iar corpul se distanţeză de tine, pentru că eşti un laş.
Dar ce se întâmplă cu sufletul?În suflet zace iubirea.De ce nu luptă şi ea?De ce rămâne apatică în faţa fricii?Să nu fie ea oare măcar la fel de competentă ca frica?

3 comentarii:

  1. Cred ca cele doua se exclud. Cand apare iubirea intensa, frica dispare la fel ca intunericul in fata luminii.
    Dar probabil tu la altceva te gandeai...

    RăspundețiȘtergere
  2. Domnul Sa te binecuvinteze! Sora Simona

    Doamne Ajuta!

    Pr. Cazacu Gheorghe

    RăspundețiȘtergere
  3. “Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suffering.”, zicea piticul cel verde si intelept, Yoda. Cred ca depinde de proportie, de masura in care Lumina reuseste sau nu sa domine Intunericul. Credinta si... "rabdare, rabdare, rabdare"!

    RăspundețiȘtergere